Cazul fetei de 15 ani rămasă acasă să aibă grijă şi de bunicul ei este şi mai dramatic: Linda nu-şi văzuse tatăl de şase ani, după divorţul scandalos al părinţilor ei, iar mama ei nu i-a dat nici măcar un telefon în ziua aniversării a 13 ani, cum îi plăcea ei să spună că are, alăturând această cifră fatidică întâmplării că s-a născut într-o zi de 13 şi că locuia într-un bloc la etajul şi apartamentul 13. Limbajul folosit de Linda este unul specific ,,academiei străzii’’ şi creionează cu exactitate un portret-robot al generaţiei BUG Mafia sau copy/paste. Construit într-o manieră realistă, spectacolul surprinde prin fervoarea pe care Petronela Buda, în rolul ,,puşlamalei’’ Linda, o emană, fără să-şi piardă nici o clipă suflul pe toată durata de o oră şi 45 de minute. Ea interacţionează cu sala şi dovedeşte ingeniozitate în a prelua replicile din sală. La cele două spectacole la care am fost, pe băieţii aleşi din sală să fie personaje pe scenă, pe care să-i convingă că nimănui nu le pasă de ei, deşi aveau o atitudine diferită, Petronela Buda, cu dezinvoltură şi sinceritate, reuşeşte să şi-i facă parteneri reali de parcă ar fi fost rupţi din piesă. Unul dintre ei chiar nu avea probleme, chiar avea destule realizări pentru vârsta lui şi cu atât mai mult i-am admirat dexteritatea cu care l-a atras de partea ei. Scenografia semnată de Nicolai Mihăilă detaliază cu acribie interiorul modest al unei camere de adolescentă dintr-un apartament de bloc. Nimic spectaculos, dar nici în plus, iar muzica subliniază doar momentele cheie, cu ritmuri de hip-hop pe alocuri. Ceea ce puteau să lipsească sunt perdelele de fum care marchează trecerile de la prezent la amintire, ele fiind oricum sugerate prin jocul actorilor. Piesa este scrisă ca un monolog lung, ceea ce e puţin probabil ca un singur actor să poată duce şi de aceea mi se pare salutară ideea regizorului de a introduce încă paisprezece personaje. Intrarea lor e de scurtă durată şi bine pliată pe întreaga poveste a Lindei, dar ele dau ritm şi viaţă spectacolului. Puţin cam falsă este scena mamei care revine acasă şi găseşte scrisoarea Lindei. Nu am văzut la ea nici urmă de trăire şi regret. Însă restul scenelor sunt credibile şi chiar au mult haz şi fac suportabilă întreaga dramă. Nici Linda nu-şi expune depresiile pe un ton grav, dimpotrivă!, face haz de necaz, încât la final nu eşti foarte sigur că s-a aruncat în gol. Ceea ce m-a atras cel mai mult la jocul ei a fost puritatea cu care şi-a înnobilat personajul. Felul în care spune replica ,,pe mine mă sperie morţii, eu sunt un pescăruş cu frâna sufletului trasă’’şi ţipătul pe care-l scoate, imitându-l pe cel al păsării, sunt de o candoare îngerească. Manechinul din camera ei era singurul confesor care-i suporta furiile şi căderile. De fapt, Linda vede în manechin ,,o dublură a ei’’, un fel de păpuşă mai mare într-o lume în care ,,toate păpuşile sunt triste fiindcă şi-au pierdut copilăria’’.
Mama, o fostă balerină la Operă, după divorţul de tatăl ei,
ajunge o depravată care nu mai are grijă de fetiţa ei, obligată să asiste la
scenele vulgare dintre ea şi amanţii ei. În cele din urmă, pleacă în Spania şi Japonia unde dansează la bară pentru a câştiga bani.
În rolul ei, Veronica Păpuşă dă destulă consistenţă personajului, portretizând
o femeie fără scrupule, dizgraţioasă şi vulgară. Svetlana Friptu, în rolul
bunicii, îi calcă pe urme, terorizându-l pe bunic cu apucăturile ei de femeie
care trebuie să deţină controlul asupra membrilor familiei, iar în rolul
asistentei joacă o femeie care a trecut prin multe, a văzut multe, dar nu şi-a
pierdut umorul şi puterea de a înţelege o fată aflată în necaz. Ana Maria
Ciucanu joacă trei personaje pe care le delimitează cu suficientă precizie: o
profesoară de modă veche, ofuscată faţă de comportamentul atipic al Lindei, o
judecătoare care, dincolo de rigiditatea meseriei, priveşte în adâncul
sufletului copilei obligată de mamă şi bunică să mintă şi a doua asistentă,
aparent dură cu pacienta ei cu identitate falsă, dar nu şi într-atât de rea
încât să o deconspire. Cel mai simpatic rol îl face Gheorghe V. Gheorghe, un
bunic uşor senil, de o blândeţe cuceritoare şi un umor autentic. Nicio fisură
nu întrezăreşti în personajul lui, niciun gest gratuit. Apariţiile lui Petrică
Păpuşă, în rolul tatălui par decupaje din film: gesturile lui de tandreţe faţă
de Linda sunt ca nişte cadre în relanty. În rolul antrenorului e destul de
plastic în mişcări ca să-l credem. Aureliu Bâtcă îşi face şi el destul de curat
personajele, dar mai bine conturat este în rolul colegului de clasă, unde redă
bine aerul manelist al unui ,,băiat de băiat’’, apariţiile îngerului fiind mai
cu morgă, mai cu prestanţă, încât îţi dau impresia că e mai mult un prezentator
al unei reprezentaţii de iluzionism. Chiar şi George Breabăn, jucându-l pe
amantul mamei Lindei, are o prestaţie bună, potrivindu-i-se mănuşă personajul
poliţitului beat, grosier, vulgar şi ridicol. ,,Puşlamaua’’ este de fapt
stigmatul pus de societate pe un copil bun, cu vise îndrăzneţe, dar dezorientat
de lumea în care trăieşte şi care, în final, clachează, copleşit de atâtea
încercări. Spectacolul montat la Galaţi reuşeşte să fie ecoul sincer al
strigătului de ajutor al adolescenţilor abandonaţi de părinţi, mulţi dintre ei
îngroşând rândul sinucigaşilor, şi merită văzut nu doar pentru gravitatea temei
propuse cât şi pentru calităţile lui.
