Amalia VOICU
Ultimul picur din Castalia…
Ruxandra Anton, Izvorul zidit ,
Editura Cronica, Iasi, 2004
Este pentru prima data în ultimul
timp, cînd întîlnesc o armonie potrivita între versurile unui scriitor –
Ruxandra Anton – si transpunerea lor în grafica proprie acelui autor, în nuante
de gri, de mov, de rosu bizantin…
Sentimentul predominant al volumului
este de tristete (acuta sau cronica?) – „Umbra batrînului nu mai e/ o pluta pe
luciul lunii,/ doar tinta lacrimilor lui/ ce se zdrobesc de spatarul scaunului/
lînga fereastra, lînga destramari îndurate si paienjenisul pieirii” ( Reflexele umbrei ).
„Izvorul zidit”, „zborul într-o colivie de lux” sînt emblemele unei
artisticitati mereu pe fuga
, si în sensul muzical al termenului („Trec strada si nu-mi mai
recunosc rafalele unor intentii,/ doar ceva asemanator cu o infuzie din toate,/
o respiratie prea plina,/ un zbor într-o colivie de lux”; „am vazut frînghia pe
care calci/ dar n-am vazut abisul”).
Nu stim daca poeta a citit sau nu pe
Seferis, însa dictiunea sa se aseamana uimitor cu a grecului. „Raneste cu
ranile tale somnul lui/ si nemiscarea îti este calauza,/ sa poti sapa în
vijelia unui alt înteles,/ cum îmblînzesti salbataciunea soarelui, la amiaza” (
Îmblînzirea
nevazutului ); „ceea ce este fara de moarte în tine, tu esti” –
„umblam de-a lungul mortii, oricum”, si un vers precum „Stiam ca am ajuns în
adînc” ne aduce aminte de „Meíname sto bithó” – „Tot în adînc avem salas”.
Deseori, poeta face nu simple
descrieri, ci descriptii afective: „Greu esti ca focul stins…/ unde este
întelepciunea visului/ cînd te îmbraci în enigmatice ploi?” ( De prisos );
„Sovaielnic, rîul se-arunca-n înaltimi vijelioase/ si linistea orbeste;/
sîngeros e drumul lui”.
Daca Unul e Totul, cum spune Parmenide,
atunci e firesc sa traim în paradigma lui totul
sau nimic , si autoarea zice: „În preajma îngerului, la fel de greu
e sa nu mai vrei nimic”. Finalurile poemelor se constituie într-un permanent cogito (si, în
acelasi timp, dubito
) – „Foaia scrisa este ruina foii albe,/ chiar daca acum este
iluzia paradisului”; „Doar cel cu gîndul masurat va cunoaste vesnicia
launtrului”; „Printre rîndurile ploii, gauri în nemurire sapam,/ de sîngele
nostru ne ascundem”.
Partea a doua a cartii e, aparent, în
proza. Doar prin ironie cunoastem ce e aceea aparenta si esenta, asa ca, de
fapt, si aici e tot poezie – „Înca mai simt mirosul lutului umed din încaperea
coplesita de izvorul zidit si amenintarea de a nu deslusi, în nici o alta
gradina, gustul merelor crude rasarite în marul majestuos din spatele casei” –
si chiar întrezaresc însemnatatea lor.
Chiar daca e zidit , izvorul acesta de
poezie, dintr-o carte excelenta, face fericiti pe cei însetati, ca aceia se vor satura …
Revista Poezia, anul XI, nr. 4
(34) /2005 (Poezie şi veşnicie, iarnă 2005 - Critica)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu