AMALIA VOICU
DIN NOU VORBESTE MIGDALUL INFLORIT (I)
Ruxandra Anton, Cartea lumilor dispărute, Editura Tracus Arte, Bucureşti,
2011
Dintotdeauna
m-am întrebat dacă poezia rămâne poezie, atunci când e preponderent epică. În
cazul Ruxandrei Anton (Cartea lumilor
dispărute), răspunsul este afirmativ. Poate de aceea învăţau grecii
odinioară pe de rost fragmente din Iliada
şi Odiseea, iar volumul de faţă se
reîntoarce într-un fel în illo tempore,
în lumile dispărute de atunci. Surprinzător este însă că această carte se
referă şi la stringentele realităţi cotidiene. (Pesemne Ahile cel
iute-de-picior mânca şi bea ca oricare altul, iar vreunul dintre urmaşii
argonauţilor, ai lui Iason, de pildă, va fi trecut măcar pe la Tomis, dacă nu
şi pe la Brăila!...).
Cert
este că în prefaţa cărţii, autoarea îi ia ,,frumuşel” (adică eufemizat) la rost
pe critici, şi procedează bine, fiindcă unii dintre ei prea stau câteodată
cocoţaţi în Olimp sau Pantheon, şi uită că se află în cel mai crud
postmodernism. Dar să trecem la fapte, adică la versuri. Prima secţiune se
numeşte Poezie strânsă cu uşa,
referindu-se probabil la faptul că ficţiunea este întotdeauna îndatorată
realităţii, iar a doua secţiune se intitulează Visele mele povestite de Lana, amintind de celălalt volum de
poezii, Izvorul zidit, al Ruxandrei Anton. Ceea ce este nou la
cartea de acum este faptul că scriitoarea se îndepărtează oarecum de spiritul
actual al liricii europene impregnate, îmbibate chiar de prea mult hic, hoc
et nunc, iar pe de altă parte nu este
atrasă nici de eterul inefabil japonez; în schimb împrumută (dacă tot e vorba
de datorii!) ceva din înălţimile sud-americane, ale căror scriitori au ajuns,
după cum ştim, la performanţe nobeliste.
Unul
dintre poeme se numeşte Fiara umbrei tale,
un oximoron care preface un lucru impalpabil, umbra, metonimie a morţii, într-un animal care desigur devorează
totul, factorul timp fiind comun
pentru cele două entităţi. Astfel, mai departe, ,,iubirea neagră cu antichităţile
ei/ face loc unei femei care dansează cu umbra-i înaripată”; sau ,,întunericul
devine un tumult de umbre vii găunoase”. Masca,
măştile sunt alte elemente din linia asociativă anterioară – umbră – lumină – moarte, inducând un
ceremonial mai aparte al spectacolului existenţial - ,,în vitrina cu măşti/
zâmbetul e o răceală parfumată/ lacrimile curg din cochilii în cochilii/ (din
ochii deschişi în ochii închişi)/ […]/ merg pe funia emoţiilor tale/ şi nu văd
capătul/ numai dragostea/ face ocolul lumii şi nu împrumută nimic” (sic!).
Ruxandra
Anton profesează un fel de intertextualitate a artelor, mai ales arta
propriu-zisă a poeziei şi arta teatrală (spre deosebire de douămiiştii de azi
care sunt tributari mai degrabă stilului cinematografic), fără să vrea să
semene discordie între muze, între Melpomene şi Euterpe... (vezi poemele Portret cu fluture, Piatră peste piatră, Poezie
strânsă cu uşa etc.). Un poem în întregime reuşit este Piatră pestre piatră, pe
care îl cităm aici: ,,toată ziua ai stat pe dig să priveşti în apă/ dezordinea
liniştii/ parâmele care leagă o aşteptare de alta/ crengile putrede din care se
reface înserarea/ gravurile verzi şi roşii ale râului/ unde se-ncrucişează
cerul cu pământul/ pescăruşii arcuiţi după curgerea lui/ frunză peste frunză
piatră peste piatră/ ai stat pe dig/ privind cum gândurile se şterg imediat/ în
scânteierea inimii/ te-ai întrebat la ce bun toate/ dacă groapa comună a
îndoielii le cuprinde/ şi n-ai văzut pescăruşii cum bat din aripi/ în
renunţările tale”. Acest simţământ grecesc, al tristeţii in absentia (întâlnit demult la K. Kavafis), în ciuda
îmbrăţişărilor insolente ale cotidianului, se regăseşte şi în versurile
scriitoarei noastre. Între o intimitate exhibată şi una reţinută, autoarea o
preferă pe cea din urmă, învinovăţindu-i uşor chiar şi pe cititori, care
bineînţeles intră adeseori fără nicio reţinere în intimitatea poemului, şi
atunci poetul suferă. Pe de altă parte, poeta poartă ea însăşi o vină ,,ca pe
un sac de oseminte”, încorsetată în membrana
melancoliei, expresie inedită folosită pentru a descrie universul acestui
sentiment.
Scriind
despre dragoste, despre timp, despre tărâmul umbrelor, se ajunge inevitabil la ,,cartea lumilor
dispărute din cauza cuvintelor”. Este o imagine fantastică şi firească, în
acelaşi timp, o revenire miltoniană la paradisul regăsit, unde tăcerea (sau
nimicul echivalent cu iubirea) capătă valoare soteriologică. Infuzate permanent
de ,,persoana poetului” care are, credem şi noi, ,,raniţa plină de stele”, textele
prezintă o discursivitate modernă, în sensul că unele ideaţii mai vechi sunt
exprimate în formule noi - ,,în dealurile turtite de copitele vremii/ unde
creşte păpădia fericirii/ în munţi exfoliaţi de spuma mării/ de unde poţi să
numeri mărunţişul lumii” (Drumul până la
tine); ,,în noaptea asta luna nu-i decât un sens giratoriu” (Cap şi pajură).
Dragostea nu este un sentiment
violent, deşi aşa pare în scrierile Ruxandrei
Anton. Macro-sintaxa poeziei, de asemenea, este lipsită de chestiuni sofisticate
– ceea ce rămâne cititorului este să parcurgă în întregime acest volum, fiindcă
efluviile lui epice se întrepătrund permanent (şi altfel se pierd). Remarcăm o
poezie de mare impact, Strada, despre
acest spaţiu citadin, cotidian şi ingrat, în sensul următoarelor versuri: ,,azi e o coasă subţire/ ce alunecă iute
prin iarba crudă”, spaţiu în care coboară uneori Iisus, ,,personaj” care nu mai
fusese prezent în celălalt volum (ex. ,,Iisus al drumului îmi întinde iar cârja
orizontului”).
În partea a
doua, Visele mele povestite de Lana,
asistăm la o punere în scenă nouă – este un caz de metamorfozare inversă a
personajului care îşi ia drept alter-ego chiar pe narator (,,lana visează tot
ce voi scrie”), personajul transformându-se oarecum în instanţă auctorială;
Lana poate fi tot atât de bine Iana, aşa cum au lecturat din greşeală unii
dintre cititori, astfel că se poate ajunge la femininul lui Ianus bifrons,
proiectat la modul liric într-o copilărie paradisiacă a autoarei, acolo unde
refuzul realităţii se produce cu adevărat,
într-una din lumile pierdute. (,,Lana se trezeşte dimineaţa devreme/ să scoată
soarele din mare/ merge în vârful picioarelor/ pe lângă patul meu”.
Este o
secţiune excelentă, care nu mai necesită comentarii, în care, după cum am
menţionat, epicul nu subminează liricul, ci dimpotrivă, îl potenţează, aşa cum
se întâmplă, de pildă, în Amintirile lui
Creangă (vezi Şcoala din struguri,
Povestea din pod etc.). Ruxandra
Anton poartă masca Lanei numai dintr-un fel de pudoare lirică, sentiment pe
care trebuie să îl posede orice poet adevărat, şi mai ales pentru că, aşa cum
afirmă ea însăşi, poezia este ,,o dantelă din cuvintele unui înger”.
Închizând
cercul lumilor dispărute, aşa după cum faraonul egiptean din Mitul lui Er (Platon) îi adresase
legiuitorului Solon celebrele cuvinte - ,,Solon, Solon, voi grecii sunteţi
mereu copii!” (cu referire la mitul Atlantidei şi la faptul că civilizaţia
greacă îşi avea originile de fapt în Egipt, şi pentru că elenii erau permanent deschişi
la tot ce este nou), cam aceleaşi cuvinte le poate adresa criticul literar
scriitoarei de faţă, cu admiraţie şi cu speranţa de a răsfoi curând volumul
următor.
AMALIA VOICU
(Publicată
în revista Cultura, nr. 41 din 20 octombrie 2011, pg. 14 - cultura
literară)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu