Din grădina tristeţilor şi zâmbetelor Ruxandrei Anton
Moto: „Descoperind
Lumina, cuvintele
se fac
pietre
Acoperind
Izvorul”
Cristina Crâşmariu
„Mizeria sfârşitului”, „sălbăticia neîmplinirilor”,
odele/elegiile pentru părinţi (volumul este dedicat mamei autoarei, mamă „din
paradis”), „porţile grele ale tainei” ar putea fi câteva dintre coordonatele
lirice carea te pot ajuta să te descurci în „grădina zâmbetului” poetei
Ruxandra Anton, aflată, dacă nu mă înşel, la prima sa carte („Izvorul zidit”,
Ed.Cronica, Iaşi, 2004)...
Se dovedeşte a fi o scriitoare matură, nedând nici o şansă
stridenţelor, de orice fel ar fi ele. Banalitatea este doar de decor (de pildă,
construcţia „zbor într-o colovie de lux”, cum se numeşte şi prima parte a
volumului), în zidul tumultos al izvorului poeta găsindu-şi mereu ba o luntre
(„ în şuvoaiele zidului tot o piatră îţi va fi luntre”) de străbătut iluziile
(moto-ul cioranian al primului grupaj fiind „Iluzia este motorul şi secretul
faptei”), ba „rochia ei (n.n. de fapt a mamei) cu fluturi albi/ ce se desprind
noaptea şi fac vârtej în jurul lunii”, ş.a.m.d., pentru a surprinde mereu
plăcut cititorul blazat al zilelor noastre...
Ruxandra Anton nu-şi face de fapt nici o iluzie... Absenţa va
triumfa întotdeauna, lacrimile nu vor stârni niciodată liniştea (de după),
„orizontul pereţilor” va strivi
„destrămările peisajului”, „nu există flacără să ardă mărăcinii
umbrelor/ aruncate în ecoul imaginii!”...
Ne mai îmblânzeşte doar „uniforma speranţei” de dragul
speranţei... Ne îmblânzeşte dar ne şi cutremură („ceea ce mă cutremură/ este
SPERANŢA/ înfiorătorul miracol”)... În grădina cât un circ în care artiştii (şi
în primul rând, să-i dăm... Cezarei ce este a Cezarei!, Ruxandra Anton) trebuie
să se lupte, gladiatori ai propriului suflet, cu umbrele, cu tristeţile ori
clipa ca o fiară, cu „îmblânzirea nevăzutului”, în grădina borgesian
bibliotecă, iarba e „înmuiată în tăceri de ghips”, „umbrele copacilor, fără
sunet”, calcă adânc şi o închid pe autoare „în cioburi”...
Desigur, „fiecare cu povestea lui de nepătruns”, dar rostul
fiecărei cărţi, înainte de a ascunde din nou între coperte, este de a arunca totuşi
o rază de comunicare cu ceilalţi semeni ai tăi... Şi Ruxandra Anton nu încearcă
să ermetizeze absurd... Poemele sale sunt prieteneşti (chiar şi când se
burzuluiesc sincer împotriva personajelor antipatice), indiferent dacă sunt
sapienţiale (p.25: „Fericit într-ale grădinii văpăi,/ fărâmiţat de şerpuirea
gândului şi-a privirii leneşe,/ speranţei nemaincercate să-i urci
vârfurile!(...)/ Ceea ce este fără de moarte în tine, tu eşti.”; p.32:
„Travestite sînt vremurile/ care abat calea/ în pîntecul golului.../ acolo
aleargă armăsarii timpului,/ cu sălbăticia lor piramidală,/ pentru o altă
vegetaţie a norocului.”,amazoniene (p.31: „Bărbaţi vinovaţi de dragoste
ucisă... Bărbaţi spălăciţi de Freud, Heidegger.../ orbecăiţi în muzeul
sentimentelor/ vânturate de teamă.”sau pasteluri metafizice (p.27: „Pe ţărm
peisajul este haotic,/ dezgolit de nisip,/ dar are în el o înlănţuire/ cu
muchiile muzicii,/ cu ale ei contururi tumultoase,/ că poţi să întâlneşti/
sunetul a tot ce ai pierdut cîndva...”), invitând la expediţii (mult mai mult
ecologice decât războinice) în tărâmul
dintre ficţiune, iluzie, realitate şi coaja visului... Nu de alta, dar
frumuseţea, chiar şi a sfârşitului, durerii trebuie apărată în vreun fel...
Pentru că, înainte de toate, Ruxandra Anton aceasta este: o apărătoare a
frumuseţii în care crede mult mai mult decât subsemnatul... Rezultă o cultivare
moderată a misterului frumuseţii, cu unele versuri teribile (de lucide: „Foaia scrisă este ruina
foii albe,/ chiar dacă acum este iluzia paradisului”), unele având strălucirea
aforismului sacru : „Doar cel cu gândul măsurat va cunoaşte veşnicia
lăuntrului”...
Partea a II-a, intitulată „Cel ce ştie totul despre picătura
de cerneală” (personal aş fi preferat acest titlu pentru întregul volum), îşi
schimbă „forma”... Proze lirice, având însă aceeaşi substanţă spirituală din
prima parte, configurează labirintul (cu toată „amărăciunea” lui) care se află
în orice grădină cae se respectă... Şi, în centrul acestuia, autoarea
minotaur-ariadnă: „Bietul meu trup care mă mărgineşte cu brutalitatea
frumuseţii lui, cu monotonia urâţeniei lui, îşi face doar rondul în faţa
mormântului gol, fără să-l vadă, pentru totdeauna nelecuit de seninul oglinzii.
Sunt uluită de trupul meu care mă uită în fiecare zi!”
(p.41); „Aceleaşi urme când scriu şi acelaşi refuz de a mă salva de tăişul
amărăciunii, de prizonieratul unui zbucium neînsufleţit.
Halucinaţia e mai teribilă şi întăreşte realul ce ne
supraveghează din lăuntric – ea este însuşi misterul pe care-l trădăm.
Îmi ajunge hoitul imaginaţiei, umflându-se în arabescurile
însângerate!” (p.56)...
Filosofând în continuare, vag mizantropic, binişor
cunoscătoare a demonilor literaturii, schiţează portrete de contemporani pe
care îi atârnă într-o anexă a labirintului, intitualtă mai mult sau mai puţin
provizoriu „sala oglinzilor”...
Dar „Ceea ce contează” (aşa se intitulează una dintre
„piesele” scrise) este eleganţa cu care îşi impune constatările amare: „Când
vom ajunge să ne tulburăm egal de indiferenţă ca şi de pasiune vom şti că orice
loc din lume poate fi la fel de primitor ca braţele şezlongului din grădină,
tocite de lâncezeala noastră.
Nu ne va fi greu să vedem cât de lustruite ne sunt
obiceiurile, cât de prietenoasă singurătatea, stimulată de marginile
îndepărtate ale timpului deja măsurat, şi vom lua de la capăt orice exerciţiu
impus de mizeria sfârşitului, ca şi cum nimic nu ar fi real.” (p.60)...
Din „Sala de aşteptare”, ultimul poem, o surprindem prinsă în
plasa Păianjenului Oboselii: „Viciul timpului de-a nu se repeta m-a împovărat
şi m-a secătuit, deopotrivă”; „Nimic nu mă ajută să plec din acest loc
încredinţat descompunerii”... Din personalul disperării decente îi putem face
cu mâna; o putem invita chiar în compartimente în care o aşteaptă călăuze
precum cea din „Măştile ceţii”(p.49) ori din filmul (serios!) de desene animate
„Spirited away” (ar fi o bună prietenă a micuţei Cichiro, un alt fel de
Alice)... Şi am continua cu brio „să ne deosebim unii de alţii după echivocul
flecărelilor şi balamucul melancoliei”... Până la următoarea carte-staţie, care
ar putea fi una de proză, una cu un zâmbet kunderian sau, cine ştie, pur şi
autentic antonian... Oricum, Ruxandrei Anton îi va fi foarte greu să ne
dezamăgească. După „Izvorul zidit”, chiar dacă „într-un anumit fel”, îi „este interzis
să mai strâng”ă „la un loc erorile care multiplicau vraja” literaturii...
a.g.secară
SECARA, ADI GEORGE. Din gradina tristetilor si zâmbetelor
Ruxandrei Anton. În: Porto-
Franco.
, Serie noua, An. 16, nr. 7-8-9(113), iul.-sep. 2005, p. 41. P.G. II 1.725.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu