Valeria
Manta Tăicuțu
Revolte și desene pe asfalt
Orice carte, crede Ruxandra Anton, vine pe
lume „din acel ceva care la oamenii normali se evaporă foarte repede”. Este,
poate, vorba despre evanescența lucrurilor frumoase, despre modul în care
reacționăm în fața evenimentelor din lumea perceptibilă, dar și în fața
misterului: oamenii normali simt fiorul, îl acceptă preț de-o clipă și apoi îl
lasă să dispară. Numai poeții sunt capabili să prindă într-un text, ca într-un insectar, emoția
secundelor trăite, pâlpâirea, de candelă ori stea, a văzutului și, uneori, a
nevăzutului. Numai ei pot să dezbrace hainele lumești, să le lase undeva, pe un
mal, și să intre goi în imaginar, pentru ca imaginarul să-i îmbrace și să-i
scape de oglinzile mincinoase ale realului.
„Poezie strînsă cu ușa” (titlul primului
ciclu din volumul Cartea lumilor
dispărute) este o sintagmă care, decodificată, trimite la constrângere,
forțare, contradicție: într-o lume a măștilor, în care este atât de ușor să
pierzi o parte din tine, să-ți ascunzi boala, suferința și gândurile, întregul
(„nimeni nu vede tuburile perfuziei/ în fotografii stă cealaltă parte de trup
dispărută), poeta este obligată să mimeze starea de echilibru: „îți pui
zâmbetul care nu-ți atinge fața/ dar la capătul perfuziei curg lacrimi/
picătura lor chinezească/ nu te lasă să dormi/ vorbele tale sunt în echilibru/
doar cu zâmbetul” („măști”).
Scrisul înseamnă căutare înfrigurată a
adevărului („în paradisul cuvîntului/ te poți rătăci”), dar și spaimă în fața
morții, căci orice text se construiește, în cele din urmă, din „vorbele care
pleacă/ cu marginile spaimelor noastre/ să însămânțeze grădinile de oase și de
carne” („pierdut în mulțime”). Oamenii „măsluiesc timpul” și transformă totul
în „vitrină cu măști”; poezia este datoare să spargă vitrinele, să treacă de
fals și artificiu și să-și arate puterea cathartică: „eu nu mai pot să stau
atârnată de vise/ și sparg vitrina unde te-ai refugiat/ merg pe funia emoțiilor
tale/ și nu văd capătul/ numai dragostea face ocolul lumii și nu împrumută
nimic”. Duplicitar în „vîlvătăile închipuirii”, scrisul dezvăluie și ascunde,
este când „orbitoare pantomimă cu fantasme”, când așteptare ce „brutalizează
verdele ierbii/ și își lasă încetul cu încetul la vedere/ cîrpele murdare cu
care ți-ai șters fața de orice zîmbet” („la marginea cîmpiei”), iar cuvintele,
uneori golite de sens, alteori strălucitoare în ambalajul lor de stele și
sclipici, pot deveni periculoase și viclene, pot duce la dispariția sinelui și
a lumilor imaginate de el: „cărțile mi-au ars în minte/ precum în alexandria
cîndva/ a rămas doar o singură carte cu semne/ ce nu pot fi citite sau șterse/
o gaură neagră în univers/ un rîset al lucrurilor ascunse minții/ și nu e acea
carte de nisip/ despre care Borges ne-a avertizat/ o nu e chiar cartea lumilor
dispărute din cauza cuvintelor” („cartea lumilor dispărute”).
Multe poeme incluse în ciclul „Poezie
strînsă cu ușa” sunt arte poetice, printre ele fiind inserat câte un poem de
dragoste care crește melancolic din el însuși ca o piesă de jazz („dacă visul
trece din somnul meu negru în somnul meu alb/ dacă-mi pierd memoria celorlalte
iubiri/ fără să mă opresc vreodată/ un saxofon smulge tristeții o notă înaltă
un fluture mort” („saxofonul și fluturele mort”). Alte poeme vorbesc despre
pictură, despre dans, despre rătăcirea în labirintul memoriei, despre moarte și
despre viața trăită pe muchie de cuțit, dar și despre supraviețuirea „în munții
exfoliați de spuma mării/ de unde poți să numeri mărunțișul lumii” („drumul
până la tine”).
Ruxandra Anton face parte din acea
categorie rară de poete capabile să-și creeze propriul limbaj, propriile
simboluri, fără ca textul să pară încifrat. Poeta, ca orice „femeie cu două
umbre”, comunică și se comunică, experimentează starea de veghe și starea de
spaimă, este generoasă și zgârcită în egală măsură, fascinată de urcușuri și
coborâșuri, blândă și sălbatică, deci
capabilă de mari acte de deschidere, dar și de mișcări retractile: „stau în
fața ușii/ ca-n fața unei oglinzi/ așteptînd să se estompeze/ imaginea mea
căzută în tine” („cap și pajură”).
Al doilea ciclu al volumului, „visele mele
povestite de lana”, pornește de la un minunat motto luat din Julio Cortazar:
„Căci nu putem să ne mințim, orice scîrțîit al balansoarelor înlocuiește un
dialog, dar în același timp îl menține viu”. Dacă primul ciclu are în intenție,
tematic vorbind, nevoia de univers deschis, cel de-al doilea sugerează
închiderea, ruptura, trăirea dureroasă a limitei. Lana, „fetița cu ochi
albaștri” care „înghite pastile cu bucăți de cer”, devine un dublu poetic
(„fetița cu ochi albaștri s-a ascuns bine/ în fetița cu ochi negri”) care
visează poeme nescrise și obositoare singurătăți. Gesturile pe care poeta nu le
poate face, fiindcă ar fi în contradicție cu viziunea ei despre lume, creație
și viață, urmează a fi executate de acest dublu, imaginat în ipostază angelică:
„lana face o călătorie la capătul lumii/ ea este singura care-mi poate povesti
visele/ fără să mă umple de groază/ ea face din orice poveste o sărbătoare/ și
trupul meu se înalță sus tot mai sus/ înainte de a mă trezi” („visele fură din
realitate”.
Poemele de meditație calmă, reveria,
melancolia, ritmurile de jazz/blues, atmosfera de cafenea boemă care răzbate
din primul ciclu sunt înlocuite, în „visele mele povestite de lana”, cu poeme
care surprind absurdul lumii, alienarea, ruptura: „lana a închis ușa/ și ușa
era o ghilotină între ea și lume” („scrisorile pereților”). Cu sau fără
„accesoriu dadaist la hainele (…) elegante”, poeta percepe „ochii aceia răi/
întinși pe sfoara aerului”, iarmarocul, drumul care „e lipicios și ne intră în
oase”, mesele de tranșat carne și „rândul de oameni ca un convoi mortuar”,
adică tot ceea ce urâțește lumea, o schilodește și o transformă în coșmar. Un
alter-ego, un dublu imaginar este necesar pentru filtrarea otrăvurilor, pentru
decantarea revoltei până la limpezimea finală a vreunui vers: „ea strînge
barele de metal și împinge orizontul/ puțin mai încolo/ eu mă izbesc de lumină
ca de un zid/ cu spaimă de moarte mă nasc eu / pe această foaie albă”
(„nașterea”).
* Ruxandra Anton: Cartea lumilor dispărute, Ed. Tracus Arte, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu