Cine să ne povestească visele?
Adrian Lesenciuc
Ruxandra
Anton este unul dintre tot mai rarii poeți ai zilelor noastre care scriu puțin,
aplecându-se temeinic și șlefuind fiecare intrare în poezie. De aceea, poate,
în firescul așteptării unei noi lucrări, volumul Cartea lumilor dispărute este încă nou[1].
Oricum, volumul nu s-a bucurat de mediatizare, fie din cauze ce țin de tiraj și
difuzare, fie dintr-o oarecare reținere a criticilor – a foiletoniștilor de la
revistele literare din țară – de a deschide cărți indiferent de rezonanța
numelui autorului. Mai ales dacă te întâmpină, înainte de plonjarea în poezie,
un text Despre critici, greu de
digerat în anumite circumstanțe:
Criticul literar privește prin vizorul cuvintelor ca printr-o platoșă cu
luciu de fereastră deschisă în care nu se poate vedea. […]. Eu nu-i înțeleg pe
critici. Umblă mereu înarmați. Ei nu văd cerul. Pronunță numele celorlalți în
șoaptă și pe al lor cu voce tare. De cine se tem ei? Am văzut atâtea cărți care
s-au spart în țăndări în fața lor doar pentru că nu l-au cunoscut pe autor. (Despre critici, pp.5-6)
După
ce parcurgi cartea Ruxandrei Anton o bună bucată de vreme rezonează în minte
poeziile ei – un vibrato autentic, însoțind lectura, un vibrato puternic, o
fluctuație în intensitate și timbru care se amplifică în fortissimo, atunci când vocea redă tragismul abandonului. Poezia e
însoțită de o continuă și nu riguros periodică vibrare a unei coarde încărcate
de praful memoriei autobiografice, ciupită, tensionată din timp în timp și destinsă
arareori, care lasă să se așeze ulterior, în text, același praf peste memoria
semantică. Aici se produce miracolul decupării de sine, aici se naște Lana (cu
literă mică în text), nu ca un alter-ego, nu ca o dedublare, ci ca un depozitar
al memoriei autobiografice, invizibil, ciupit din când în când pentru a produce
vibrarea. După un prim ciclu al durerii abandonului, poezie strânsă cu ușa, în care bântuie un eros vizibil, încarnat,
abundent, fără a fi stânjenitor prin prezență, se produce decuparea la nivelul
umbrei: „însă nimeni nu a văzut vreodată o ploaie/ care să sfințească locul
rămas gol/ din ziua în care mi-am tăiat venele care mă legau de tine/ am uitat
de femeia aceea cu părul lung/ cât o a doua umbră” (femeia cu două umbre, p.43). Apoi, în ciclul visele mele povestite de lana, Lana devine o prezență, devine
instrumentul care, la ciupire, produce muzica, ritmul poeziei Ruxandrei (și ea
cu literă mică în text):
o vreme nu voi mai scrie/ decât dacă-mi vor sângera mâinile/ voi sta pe
malul celălalt/ unde oamenii se îneacă în frunzele toamnei/ voi călca peste
hârtiile îngălbenite/ care nu vor să mărturisească nimic/ voi fi un om cenușiu/
ca un copac plin de cuiburi părăsite/ când voi obosi de atâtea singurătăți/ voi
merge în căsuța de la malul mării/ unde lana visează tot ce voi scrie. (o vreme nu voi mai scrie, p.59).
Lana,
așadar, proiectată în căsuța de pe malul mării, visând poemele încă nescrise și
povestind visele Ruxandrei, trăiește cu durerile, cu prefacerile, cu furia, cu
amintirile vibrând într-un personaj neîncarnat. Ruxandra, în schimb, apatică,
absentă, deprinsă de sine, dezbrăcată de iluzii, cu iluziile continuând să
îmbrace trupul virtual al invizibilei Lana: „lana simte că aerul o strânge/
mama oftează și o sărută pe ruxandra/ fotografia va fi gata în șapte zile/
nimeni n-o vede pe lana în fotografie” (la
fotograf, p.81), trăiește prin ea tot ce poate fi exprimat cu referire la
sine. Ruxandra se separă de Lana pentru a nu trăi durerea prefacerilor - splendidă,
spre ilustrare, este prima zi de școală
(pp.95-96):
în prima zi de școală/ am învățat că nu există Dumnezeu/ și că omul se
trage din maimuță/ așa că noaptea la culcare am râs de mama/ și am refuzat
să-mi fac rugăciunea/ mama a plâns/ a luat-o pe lana în brațe și a dus-o în grădină/
i-a arătat florile copacii stelele/ și a întrebat-o dacă toate astea le putea
face o maimuță/ lana și-a spus rugăciunea și a adormit-o pe mama/ oamenii spun
despre morți/ că îi ia Dumnezeu la el/ dar în cărțile de școală nimeni nu spune
asta/ chiar și mama a deveninit mai tăcută/ când era vorba de mers la biserică/
și ne citea seara în loc de rugăciuni/ numai poezii/ dintr-o carte cu foile
gălbui fără coperte cu poze desenate/ scrisă de Eminescu/ mama spunea că poezia
este o rugăciune mai mică/ și că trebuie să te-nchini la cel care a scris-o în
gând/ iar lana crede că este o dantelă din cuvintele unui înger/ mama citea
până îi dădeau lacrimile/ iar lana i le săruta/ tata știa să cânte o poezie din
carte/ însă nu-mi mai amintesc deloc cum cânta mama/ și nici zâmbetul ei/ numai
lana nu a uitat nimic/ numai ea îmi povestește visele.
Remarcabile sunt și controlul
auctorial asupra personajelor – în afara mamei și a tatălui, în afara Ruxandrei
și Lanei, în pagini apare, de pildă, și un al treilea personaj desprins din
precedentele, cu existența incertă, „fetița cu ochi albaștri”:
lana nu crede că nu a existat niciodată fetița/ cu ochi albaștri/ și
scotocește printre fotografiile alb-negru/ printre caietele învelite în coli
albastre/ și desenele colorate cu creionul/ fetița cu ochi albaștri s-a ascuns
bine/ în fetița cu ochi negri (scrisori
prăfuite, p.63)
–, dozarea emoțiilor,
transferul notelor confesive înspre Lana. Îmbătată de amintiri (și de cotidian
chiar) e numai Lana, chiar dacă bea cot la cot cu Ruxandra alcoolurile tari ale
abandonului. Ruxandra devine umbra, are identitatea furată, în timp ce Lana, cu
durerile ei, se pregătește de zbor. Lana, plămădită din memorie afectivă și din
conștiiță, devine depozit de emoții: „în pământ este inima mamei/ care bate
până când iarba începe să cânte/ și nu e nimeni să mă ducă acasă/ când capul
mi-e greu de pământ/ și de cântecul ierbii” (patria scufundată, p.71); „într-un copil încăpeau toate jucăriile/
care creșteau în pământ/ și în pământ încăpeau toate vitrinele din oraș/ la
care ne uitam ca la niște poze” (peștele
jucărie, p.110), dar aceste emoții și durerea o înalță. Lana se spovedește.
Ruxandra nu are curajul. Ea rămâne absența celei care, înainte de a-și fi
despicat umbra, înmagazinează în toți porii durerea, și-o gravează adânc în
carne. Iar poezie se scrie doar așa, cu durere. O poezie deschizându-se uneori
cititorilor, o poezie lăsându-i pe cititori să pătrundă în viscerele durerii:
tai poezia și ceapa în felii subțiri albe sticloase/ .../ ce fel de poezie
este aceasta despre o inimă învelită/ în foi de ceapă/ nu e nicio poezie le
spun e doar felul în care faci/ două lucruri deodată/ și ele încep să-și
împrumute aparențele/ și tu începi să glisezi sub cuțit/ cu toate că mâinile
tale sunt sigure pe mișcarea lor/ de dute-vino/ și o pată mare roșie se întinde
pe asfalt/ picurată din gândurile tale/ iar voi care sunteți cititori în
poemele mele/ doar azi când lacrimile v-au ajuns până la genunchi/ doar azi ați
devenit plutonul meu de execuție/ și n-ar fi trebuit să vă deschid ușa poemului
(poezie strânsă cu ușa, pp.29-30)
Atmosfera din poemele Ruxandrei
Anton e inconfundabilă. Lumina e difuză, formele confuze, fără contururi
precise, întâmplările prind carne și dor, poezia doare deopotrivă. Uneori
lumina devine tăioasă, obiectele contondente, dragostea însăși este strivită de
o materialitate crudă. Iar transparența aceea sticloasă a poeziei ei nu
amintește decât vag de dureri prinse în ace în insectare paginilor în lirica
feminină românească. De aceea refuz să fac trimiteri explicite la asemenea
versuri. În rest, Ruxandra Anton, într-o dicțiune proprie, se reprezintă pe
sine în pagini: nu reprezintă lirica feminină, nici lirica unui spațiu,
nicidecum a unei generații. O voce distinctă, a ei însăși, până la
„identificarea cu poezia”, cum sugerează Horia Gârbea pe coperta 4 a cărții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu