Ruxandra Anton, Cartea lumilor dispărute, Editura Tracus Arte, București, 2011
Dintotdeauna m-am întrebat dacă poezia
rămâne poezie, atunci când e preponderent epică. În cazul Ruxandrei Anton (Cartea lumilor dispărute), răspunsul
este afirmativ. Poate de aceea învățau grecii odinioară pe de rost fragmente
din Iliada și Odiseea, iar volumul de față se reîntoarce într-un fel în illo tempore, în lumile dispărute de
atunci... Surprinzător este însă că această carte se referă și la stringentele
realități cotidiene. (Pesemne Ahile cel iute-de-picior mânca și bea ca oricare
altul, iar vreunul dintre urmașii argonauților, ai lui Iason, de pildă, va fi
trecut măcar pe la Tomis, dacă nu și pe la Brăila!...).
Cert este că în prefața cărții,
autoarea îi ia ,,frumușel” (adică eufemizat) la rost pe critici, și procedează
bine, fiindcă unii dintre ei prea stau câteodată cocoțați în Olimp sau
Pantheon, și uită că se află în cel mai crud postmodernism. Dar să trecem la
fapte, adică la versuri. Prima secțiune se numește Poezie strânsă cu ușa, referindu-se probabil la faptul că ficțiunea
este întotdeauna îndatorată realității, iar a doua secțiune se intitulează Visele mele povestite de Lana, amintind
de celălalt volum de poezii al Ruxandrei Anton. Ceea ce este nou la cartea de
acum este faptul că scriitoarea se îndepărtează oarecum de spiritul actual al
liricii europene impregnate, îmbibate chiar de prea mult hic, hoc et nunc, iar pe de altă parte nu este
atrasă nici de eterul inefabil japonez; în schimb împrumută (dacă tot e vorba
de datorii!) ceva din înălțimile sud-americane, ale căror scriitori au ajuns,
după cum știm, la performanțe nobeliste.
Unul dintre poeme se numește Fiara umbrei tale, un oximoron care
preface un lucru impalpabil, umbra,
metonimie a morții, într-un animal care desigur devorează totul, factorul timp fiind comun pentru cele două
entități. Astfel, mai departe, ,,iubirea neagră cu antichitățile ei/ face loc
unei femei care dansează cu umbra-i înaripată”; sau ,,întunericul devine un
tumult de umbre vii găunoase”. Masca,
măștile sunt alte elemente din linia asociativă anterioară – umbră – lumină – moarte, inducând un
ceremonial mai aparte al spectacolului existențial - ,,în vitrina cu măști/
zâmbetul e o răceală parfumată/ lacrimile curg din cochilii în cochilii/ (din
ochii deschiși în ochii închiși)/ […]/ merg pe funia emoțiilor tale/ și nu văd
capătul/ numai dragostea/ face ocolul lumii și nu împrumută nimic” (sic!).
Ruxandra Anton profesează un fel de
intertextualitate a artelor, mai ales arta propriu-zisă a poeziei și arta
teatrală (spre deosebire de douămiiștii de azi care sunt tributari mai degrabă
stilului cinematografic), fără să vrea să semene discordie între muze, între
Melpomene și Euterpe... (vezi poemele Portret
cu fluture, Piatră peste piatră, Poezie strânsă cu ușa etc.). Un poem în
întregime reușit este Piatră pestre piatră, pe care îl cităm
aici: ,,toată ziua ai stat pe dig să privești în apă/ dezordinea liniștii/
parâmele care leagă o așteptare de alta/ crengile putrede din care se reface
înserarea/ gravurile verzi și roșii ale râului/ unde se-ncrucișează cerul cu
pământul/ pescărușii arcuiți după curgerea lui/ frunză peste frunză piatră
peste piatră/ ai stat pe dig/ privind cum gândurile se șterg imediat/ în
scânteierea inimii/ te-ai întrebat la ce bun toate/ dacă groapa comună a
îndoielii le cuprinde/ și n-ai văzut pescărușii cum bat din aripi/ în
renunțările tale”. Acest simțământ grecesc, al tristeții in absentia (întâlnită demult la K. Kavafis), în ciuda
îmbrățișărilor insolente ale cotidianului, se regăsește și în versurile
scriitoarei noastre. Între o intimitate exhibată și una reținută, autoarea o
preferă pe cea din urmă, învinovățindu-i ușor chiar și pe cititori, care
bineînțeles intră adeseori fără nicio reținere în intimitatea poemului, și
atunci poetul suferă... Pe de altă parte, poeta poartă ea însăși o vină ,,ca pe
un sac de oseminte”, încorsetată în membrana
melancoliei, expresie inedită folosită pentru a descrie universul acestui
sentiment.
Scriind despre dragoste, despre timp,
despre tărâmul umbrelor, se ajunge
inevitabil la ,,cartea lumilor dispărute din cauza cuvintelor”. Este o imagine
fantastică și firească, în același timp, o revenire miltoniană la paradisul
regăsit, unde tăcerea (sau nimicul echivalent cu iubirea) capătă valoare
soteriologică. Infuzate permanent de ,,persoana poetului” care are, credem și
noi, ,,ranița plină de stele”, textele prezintă o discursivitate modernă, în
sensul că unele ideații mai vechi sunt exprimate în formule noi - ,,în dealurile
turtite de copitele vremii/ unde crește păpădia fericirii/ în munți exfoliați
de spuma mării/ de unde poți să numeri mărunțișul lumii” (Drumul până la tine); ,,în noaptea asta luna nu-i decât un sens
giratoriu” (Cap și pajură).
Dragostea nu este un
sentiment violent, deși așa pare în scrierile Ruxandrei Anton. Macro-sintaxa
poeziei, de asemenea, este lipsită de chestiuni sofisticate – ceea ce rămâne
cititorului este să parcurgă în întregime acest volum, fiindcă efluviile lui
epice se întrepătrund permanent (și altfel se pierd)... Remarcăm o poezie de
mare impact, Strada, despre acest
spațiu citadin, cotidian și ingrat, în sensul următoarelor versuri: ,,azi e o coasă subțire/ ce alunecă iute
prin iarba crudă”, spațiu în care coboară uneori Iisus, ,,personaj” care nu mai
fusese prezent în celălalt volum (ex. ,,Iisus al drumului îmi întinde iar cîrja
orizontului”).
În partea a doua, Visele mele povestite de Lana, asistăm la o punere în scenă nouă –
este un caz de metamorfozare inversă a personajului care își ia drept alter-ego
chiar pe narator (,,lana visează tot ce voi scrie”), personajul
transformându-se oarecum în instanță auctorială; Lana poate fi tot atât de bine
Iana, așa cum au lecturat din greșeală unii dintre cititori, astfel că se poate
ajunge la femininul lui Ianus bifrons, proiectat la modul liric într-o
copilărie paradisiacă a autoarei, acolo unde refuzul realității se produce cu adevărat, într-una din lumile
pierdute. (,,Lana se trezește dimineața devreme/ să scoată soarele din mare/
merge în vârful picioarelor/ pe lângă patul meu”.
Este o secțiune excelentă, care nu mai necesită
comentarii, în care, după cum am menționat, epicul nu subminează liricul, ci
dimpotrivă, îl potențează, așa cum se întâmplă, de pildă, în Amintirile lui Creangă (vezi Școala din struguri, Povestea din pod etc.). Ruxandra Anton
poartă masca Lanei numai dintr-un fel de pudoare lirică, sentiment pe care
trebuie să îl posede orice poet adevărat, și mai ales pentru că, așa cum afirmă
ea însăși, poezia este ,,o dantelă din cuvintele unui înger”.
Închizând cercul lumilor dispărute, așa după cum
faraonul egiptean din Mitul lui Er
(Platon) îi adresase legiuitorului Solon celebrele cuvinte - ,,Solon, Solon,
voi grecii sunteți mereu copii!” (cu referire la mitul Atlantidei și la faptul
că civilizația greacă își avea originile de fapt în Egipt, și pentru că elenii
erau permanent deschiși la tot ce este nou), cam aceleași cuvinte le poate
adresa criticul literar scriitoarei de față, cu admirație și cu speranța de a
răsfoi curând volumul următor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu