Păpuşile fără copilărie

La Teatrul Dramatic “Fani Tardini” din Galaţi, în cadrul Festivalului Naţional de Comedie din toamna lui 2011 se înfiinţează şi concursul de dramaturgie românească unde Mircea M. Ionescu primeşte premiul I pentru piesa "Puşlamaua de la etajul 13". Lucrurile se derulează repede şi Vili Perveli Nikolov (Bulgaria)  primeşte oferta montării ei, iar spectacolul a avut deja premiera în 10 martie 2012. Eu mai văzusem un spectacol montat de Vili la Brăila şi fiindcă nu-mi făcuse o impresie grozavă n-o să-l menţionez, mai ales că nu am reuşit să scriu despre el şi nu aş avea cum să vă trimit la argumente. Însă, după premieră, i-am spus cu toată inima lui Vili că abia acum pot să spun că îl cunosc. Cred că nici un cronicar de teatru nu se bucură de nereuşita unui spectacol, iar eu, de multe ori, plec acasă imediat în asemenea cazuri, nu mai am chef de nici o festivitate şi de nici o felicitare din politeţe. Dar acest spectacol chiar m-a bucurat, chiar m-a făcut să-i pot privi cu drag pe toţi. E şi asta un soi de mândrie când lucrurile bune se întâmplă chiar în oraşul tău. Sigur că nu poţi niciodată să-ţi faci o idee despre un regizor văzându-i un singur spectacol, iar Vili a avut destule montări în ţară: la Teatrul Mic din Bucureşti, Teatrul "Valah" din Giurgiu, Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi, Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoşani, Teatrul "Maria Filotti" Brăila, etc.,  numai că nu s-a întâmplat să le văd şi eu. Pentru spectacolul ,,Ultima dragoste a lui Don Juan’’ de Tudor Popescu, montat la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi  a luat Premiul ,,Radu Stanca’’ în anul 1999 pentru cel mai bun spectacol, pentru cel mai bun rol feminin şi pentru cel mai bun rol masculin. Ne mai întâlneam la câte un festival şi discutam despre teatru, proiectele lui sau spectacolele văzute. Aşa am aflat că a terminat UNATC la Bucureşti la clasa regizoarei Cătălina Buzoianu. În Festival, nefiind un juriu competent, exceptându-l pe pictorul Gheorghe Andreescu care a făcut şi scenografia unor spectacole, am avut destule îndoieli şi asupra piesei premiate. Dincolo de faptul că a scris şi i s-au jucat destule piese („Turnătorul şi actriţa”, „Beethoven cântă din pistol”, „Dona Quijota”, „Fata care dă cu pumnul”, „Jucătorul de baseball” ş.a.)., luam în calcul, ce-i drept, amănuntul că autorul premiat este şi director la Teatrul Valah din Giurgiu şi că asta ar fi putut influenţa decizia juriului.Însă textul chiar are o viziune realistă, bine conturată, asupra unui univers mai puţin transpus în dramaturgie: drama copiilor părăsiţi de părinţii lor plecaţi să-şi găsească norocul în străinătate, dar şi pe cea produsă de divorţul acestora. Din această cauză, poate fi privită şi ca pe o piesă de teatru documentar. 

Cazul fetei de 15 ani rămasă acasă să aibă grijă şi de bunicul ei este şi mai dramatic: Linda nu-şi văzuse tatăl de şase ani, după divorţul scandalos al părinţilor ei, iar mama ei nu i-a dat nici măcar un telefon în ziua aniversării a 13 ani, cum îi plăcea ei să spună că are, alăturând această cifră fatidică întâmplării că s-a născut într-o zi de 13 şi că locuia într-un bloc la etajul şi apartamentul 13. Limbajul folosit de Linda este unul specific ,,academiei străzii’’ şi creionează cu exactitate un portret-robot al generaţiei BUG Mafia sau copy/paste. Construit într-o manieră realistă, spectacolul surprinde prin fervoarea pe care Petronela Buda, în rolul ,,puşlamalei’’ Linda, o emană, fără să-şi piardă nici o clipă suflul pe toată durata de o oră şi 45 de minute. Ea interacţionează cu sala şi dovedeşte ingeniozitate în a prelua replicile din sală. La cele două spectacole la care am fost, pe băieţii aleşi din sală să fie personaje pe scenă, pe care să-i convingă că nimănui nu le pasă de ei, deşi aveau o atitudine diferită, Petronela Buda, cu dezinvoltură şi sinceritate, reuşeşte să şi-i facă parteneri reali de parcă ar fi fost rupţi din piesă. Unul dintre ei chiar nu avea probleme, chiar avea destule realizări pentru vârsta lui şi cu atât mai mult i-am admirat dexteritatea cu care l-a atras de partea ei. Scenografia semnată de Nicolai Mihăilă detaliază cu acribie interiorul modest al unei camere de adolescentă dintr-un apartament de bloc. Nimic spectaculos, dar nici în plus, iar muzica subliniază doar momentele cheie, cu ritmuri de hip-hop pe alocuri. Ceea ce puteau să lipsească sunt perdelele de fum care marchează trecerile de la prezent la amintire, ele fiind oricum sugerate prin jocul actorilor. Piesa este scrisă ca un monolog lung, ceea ce e puţin probabil ca un singur actor să poată duce şi de aceea mi se pare salutară ideea regizorului de a introduce încă paisprezece personaje. Intrarea lor e de scurtă durată şi bine pliată pe întreaga poveste a Lindei, dar ele dau ritm şi viaţă spectacolului. Puţin cam falsă este scena mamei care revine acasă şi găseşte scrisoarea Lindei. Nu am văzut la ea nici urmă de trăire şi regret. Însă restul scenelor sunt credibile şi chiar au mult haz şi fac suportabilă întreaga dramă. Nici Linda nu-şi expune depresiile pe un ton grav, dimpotrivă!, face haz de necaz, încât la final nu eşti foarte sigur că s-a aruncat în gol. Ceea ce m-a atras cel mai mult la jocul ei a fost puritatea cu care şi-a înnobilat personajul. Felul în care spune replica ,,pe mine mă sperie morţii, eu sunt un pescăruş cu frâna sufletului trasă’’şi ţipătul pe care-l scoate, imitându-l pe cel al păsării, sunt de o candoare îngerească. Manechinul din camera ei era singurul confesor care-i suporta furiile şi căderile. De fapt, Linda vede în manechin ,,o dublură a ei’’, un fel de păpuşă mai mare într-o lume în care ,,toate păpuşile sunt triste fiindcă şi-au pierdut copilăria’’.

Mama, o fostă balerină la Operă, după divorţul de tatăl ei, ajunge o depravată care nu mai are grijă de fetiţa ei, obligată să asiste la scenele vulgare dintre ea şi amanţii ei. În cele din urmă, pleacă  în Spania şi Japonia  unde dansează la bară pentru a câştiga bani. În rolul ei, Veronica Păpuşă dă destulă consistenţă personajului, portretizând o femeie fără scrupule, dizgraţioasă şi vulgară. Svetlana Friptu, în rolul bunicii, îi calcă pe urme, terorizându-l pe bunic cu apucăturile ei de femeie care trebuie să deţină controlul asupra membrilor familiei, iar în rolul asistentei joacă o femeie care a trecut prin multe, a văzut multe, dar nu şi-a pierdut umorul şi puterea de a înţelege o fată aflată în necaz. Ana Maria Ciucanu joacă trei personaje pe care le delimitează cu suficientă precizie: o profesoară de modă veche, ofuscată faţă de comportamentul atipic al Lindei, o judecătoare care, dincolo de rigiditatea meseriei, priveşte în adâncul sufletului copilei obligată de mamă şi bunică să mintă şi a doua asistentă, aparent dură cu pacienta ei cu identitate falsă, dar nu şi într-atât de rea încât să o deconspire. Cel mai simpatic rol îl face Gheorghe V. Gheorghe, un bunic uşor senil, de o blândeţe cuceritoare şi un umor autentic. Nicio fisură nu întrezăreşti în personajul lui, niciun gest gratuit. Apariţiile lui Petrică Păpuşă, în rolul tatălui par decupaje din film: gesturile lui de tandreţe faţă de Linda sunt ca nişte cadre în relanty. În rolul antrenorului e destul de plastic în mişcări ca să-l credem. Aureliu Bâtcă îşi face şi el destul de curat personajele, dar mai bine conturat este în rolul colegului de clasă, unde redă bine aerul manelist al unui ,,băiat de băiat’’, apariţiile îngerului fiind mai cu morgă, mai cu prestanţă, încât îţi dau impresia că e mai mult un prezentator al unei reprezentaţii de iluzionism. Chiar şi George Breabăn, jucându-l pe amantul mamei Lindei, are o prestaţie bună, potrivindu-i-se mănuşă personajul poliţitului beat, grosier, vulgar şi ridicol. ,,Puşlamaua’’ este de fapt stigmatul pus de societate pe un copil bun, cu vise îndrăzneţe, dar dezorientat de lumea în care trăieşte şi care, în final, clachează, copleşit de atâtea încercări. Spectacolul montat la Galaţi reuşeşte să fie ecoul sincer al strigătului de ajutor al adolescenţilor abandonaţi de părinţi, mulţi dintre ei îngroşând rândul sinucigaşilor, şi merită văzut nu doar pentru gravitatea temei propuse cât şi pentru calităţile lui.