Visele şi realitatea
Ruxandra Anton a debutat în 2004, cu un volum de versuri nu prea convingător, Izvorul zidit.
Un talent poetic într-adevăr de netăgăduit nu era, însă, aşezat într-o
construcţie care să impresioneze cine ştie ce, mai ales că, din lipsă de
inspiraţie şi din graba de a publica, probabil, autoarea adăugase la
ceea ce trebuia să fie structura firească a cărţii, cam subţire
cantitativ, o serie de texte ce nu făceau corp comun cu restul, dar
asigurau, până la urmă, un număr de pagini onorabil pentru o plachetă.
Se
poate bănui că întâmpinările de care s-a bucurat nu au fost de natură
să o mulţumească, aşa încât va fi acumulat frustrări suficient de mari
încât să ţină să-şi agrementeze cel de-al doilea volum, Cartea lumilor
dispărute (Editura Tracus Arte, 2011) cu trei voleuri introductive
menite, s-ar părea, să-i stingă dorinţa de compensare şi, de ce nu?, să
constituie o vindictă la adresa criticilor literari.
Prima dintre
aceste secţiuni se cheamă „Despre critici” şi este locul unde gândurile –
deloc de bine – ale autoarei se exprimă în toată voia: „Criticul
literar priveşte prin vizorul cuvintelor ca printr-o platoşă cu luciu de
fereastră deschisă în care nu se poate vedea. Improvizează o axă a
vederilor lui largi de ultimă instanţă. Foloseşte o cameră video şi se
filmează din toate unghiurile în care îi încape portretul-star. Poate că
femeile care l-au iubit au stocat acele prim-planuri într-o paralizantă
depresie. Măcar pentru ele ar trebui, mai întîi, să-şi incinereze orice
imagine despre el cînd deschide o carte.”
Cu alte cuvinte, narcisismul meu contra unui
prezumtiv narcisism al criticilor. Care critici, se vede treaba, nu sunt
întru totul irecuperabili, de vreme ce, având atâtea păcate la activ,
au, fost, totuşi, iubiţi de femei. Dar în chestiuni de acestea,
dostoievskiene, nu prea aş vrea să mă amestec. Remarc, nu chiar în
treacăt, faptul că textul de mai sus ar fi putut figura foarte bine în
orice pagină a unor reviste precum „unu” sau „75 HP”, tonul şi fraza
lui, ca şi imagistica beneficiind de tente suprarealiste, amintind, cel
puţin pentru mine, de stilul avangardiştilor anilor ’20-’30. O menţiune
de la finalul acestui text, pe pagina următoare, lămureşte complet ceea
ce se putea intui uşor încă de la început: „scrisă în 2005, după
apariţia primei cărţi, Izvorul zidit, cînd chiar eram supărată pe unii
critici”.
Al doilea voleu, „Despre poezie” e un fel de profesiune de
credinţă legată de felul în care se înţelege şi se valorizează poezia:
„Despre poezie, ce este şi cum ar trebui să fie ea tot de la poeţi am
aflat cel mai bine”, zice autoarea, pentru a continua, ceva mai departe,
citând opiniile lui Liviu Antonesei despre subiectul în cauză:
„Puzderie de versificatori talentaţi te pot induce în eroare la început,
iar marele noroc de cititor cu experienţă este acela că ei nu pot,
totuşi, trece proba timpului şi a memoriei”. Despre primul volum al
Ruxandrei Anton, cel care scrie aici, îşi aduce aminte ce v-a povestit
şi dumneavoastră mai sus.
A treia secţiune se cheamă „Despre carte”
şi e un fel de punere în gardă, în loc de prefaţă, cu privire la
conţinutul propriu-zis al volumului, prin prisma opiniilor câtorva
critici, poeţi, prieteni care s-au pronunţat „pe e-mail, nimic mai
mult”. Liviu Antonesei, din nou, Liviu Ioan Stoiciu, Iulian Grigoriu şi
Lana Moscaliuc, actriţă a Teatrului de Stat din Constanţa. De la Lana
Moscaliuc a împrumutat, mărturiseşte poeta, prenumele pe care îl
foloseşte în ciclul al doilea din acest volum, „visele mele povestite de
lana”, prima intitulându-se, deloc inspirat, „poezie strânsă cu uşa” şi
ambele purtând moto-uri din Julio Cortázar.
Şi acum e timpul să intrăm, în sfârşit, în materia poetică a cărţii!…
Primele
poezii au un aer mai liniştit, limbajul este, aparent, simplu,
nepretenţios, pentru ca, treptat, ca după o acordare a instrumentului
poetic, imaginile să ţâşnească, cuvintele să se alinieze după tipare
uneori surprinzătoare, alcătuind versuri memorabile, scăpărări cu mare
încărcătură de sens, sintagme percutante, inducând emoţii, spaime,
angoase. Atmosfera este una de înstrăinare şi de loc în care lumea se
înfîţişează în negativ: „pe străzi luminate de lame de cuţit şi de jarul
ţigărilor/ întunecate de groaza leşioasă care strînge laţul/ furiei/ tu
te îndepărtezi/ cauţi iubirea neagră pe rafturile unui bordel.”
„Bordel”, acum vreo douăzeci de ani un clişeu al poeziei franceze cu iz
protestatar, nu s-a prea folosit în poezia românească, iar „străzile
luminate de lame de cuţit şi de jarul ţigărilor” mi se pare un vers
extrem de reuşit.
Şi sunt multe asemenea versuri care pot fi
reproduse ca marcă a unui talent special al Ruxandrei Anton de a crea
astfel de imagini dezvăluite din sunetul unor vocabule bine găsite. Iată
încă unul: „călăuza lui Tarkovski/ mi-a arătat cum străzile mergeau
încet prin oraş”. Sau: „sexul ca un animal hăituit trage după el tot
corpul”, ceea ce e magistral, mai bine decât în celebrul titlu al piesei
lui Matei Vişniec. Cândva, prin 1990, Traian T. Coşovei publica un
volum de cronici literare care avea titlul Pornind de la un vers, iar
metoda era aceea de a glosa pe marginea unei cărţi întregi sau a unui
poet luând ca punct de plecare un vers pe care îl aprecia drept
emblematic. Cu darul ei de a crea asemenea versuri, Ruxandra Anton ar fi
putut intra oricând în constelaţia unei astfel de abordări critice.
Prima
parte a volumului este mai curând una ce are ca temă alienarea,
imposibilitatea eu-lui poetic de a se regăsi într-un univers ale cărui
legi nu le poate înţelege sau nu le poate accepta. Un clivaj între
personalitatea care scrie, care se rosteşte poetic şi lumea în care
trăieşte şi la care nu aderă decât în sensul înregistrării unor imagini
ce par ele însele efectul unor juxtapuneri, nu în afara esteticului,
totuşi, tablourile rezultate ţinând de tehnica colajului: „toată ziua ai
stat pe dig să priveşti în apă/ dezordinea liniştii/ parîmele care
leagă o aşteptare de alta/ crengile putrede din care se reface
înserarea/gravurile verzi şi roşii ale rîului/ unde se-ncrucişează cerul
cu pămîntul/ pescăruşii arcuiţi după curgerea lui/ frunză peste
frunză/ piatră peste piatră [Piatră peste piatră, roman al scriitorului
polonez Wiesław Myśliwski, n.m., R.V.]/ai stat pe dig/ privind cum
gîndurile se şterg imediat/ în scînteierea inimii” („piatră peste
piatră”).
O lipsă de speranţă domină versurile din prima parte a
volumului, un gol imens se ghiceşte dincolo de orice încercare de a rupe
şirul evenimentelor pentru care sufletul nu are rezonanţă pozitivă, iar
unde nu se ghiceşte, autoarea o spune explicit: „tu eşti captiv
imposibil de eliberat/ de sinele tău care sapă tranşee printre oameni/
în dimineaţa aceea am ştiut că mă vei urma/ şi că asta nu schimbă nimic”
(„capătul”). Dragostea, însăşi, sentimentul suprem, nu e decât o altă
expresie a golului: „cînd întunericul devine un tumult de umbre vii
găunoase/ mă tem de întoarcerea ta/ mă tem că nu vei împărţi echitabil
sentimentele/ că vei atribui totul ferocei senzualităţi/ cum marea şi-ar
arunca peştii pe ţărm/ ca apoi să-i înghită pe cei mai rezistenţi/ şi
asta fiindcă tot ce avem/ nu poate fi numit/ nu poate fi atins/ nu poate
fi privit/ e asemănător nimicului/ deşi oamenii îi spun provizoriu
dragoste” („provizorat” [alt titlu de roman, n.m., R.V.])
Al doilea
ciclu, „visele mele povestite de lana” mi se pare încă mai realizat
decât primul, mai inventiv, chiar dacă motivul acesta al dublei
identităţi a mai fost folosit, mai fastuos şi mai plin de fantezie.
„lana mă duce la circ/ să vedem femeia cu gîtul foarte lung/ înainte de a
o vedea ne închipuiam gîtul ei/ ca pe o reptilă uriaşă/ cînd ieşim nu
ne amintim deloc de culoarea ochilor ei/ nici de gît/ doar de părul ei
lung şi albastru/ care ne unduieşte pe umeri/ lana vrea vată de zahăr pe
băţ/ vrea să se dea în bărci şi în lanţuri/ (...)/ tata îşi ia
bicicleta de coarne şi ne trimite acasă/ lana are ochii lipiţi de vata
de zahăr/ a unui băieţel/ tata nu se mai vede/ drumul e lipicios şi ne
intră în oase.” („în iarmaroc”). Lana este dublul, geamănul, alter
ego-ul, daimonul, sora nevăzută, simţită numai de cea care o poartă în
creier, în sânge, în pântece, în întreaga fiinţă dedublată, schizoidă.
Ea
e martoră şi tovarăşă de joacă, instanţă interioară şi complice. Cu ea
petrece viaţa, o revede, o retrăieşte, o trece în tărâmul oniricului,
atribuindu-i alte accente; imaginile, scenele copilăriei la ţară a
anilor ’60 mi se par admirabile ca document de existenţă poetică. Oraşul
e şi el prezent, mai ales Brăila, dintr-un motiv desigur livresc în
mare parte, loc al unor experienţe ciudate şi parcă mai puţin
traumatizante decât cele din alte poeme: „eu şi lana încercăm să auzim
tropotul cailor de pe vremuri/ şi chiar urcăm într-o trăsură de lumină/
capitonată cu rozul trandafirilor de pe garduri/ lana spune că «dacă
miroşi parfumul lor începi să rîzi»/ scările care duc spre faleză/ îi
dau lanei o nostalgie de femeie abandonată” („brăila şi trandafirii
roz”). Nici oraşul nu şterge însă impresiile cruciale, definitive ale
copilăriei: „drumul spre gară îl facem/ ca şi cum am urca un munte/ sau
am fi cu picioarele legate în saci de pînză/ la un concurs din curtea
şcolii („drumul spre gara brăilei).
Dincolo de toate acestea, poezia
Ruxandrei Anton, împlinită acum, gravă, bine timbrată, se hrăneşte mai
ales din vis, poate şi pentru că, aşa cum spune într-un poem „visele
fură din realitate”.
(publicat în ,,Cafeneaua literară'', nr. 5/112/mai 2012, anul X, pg. 19)
sursa online:
http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=5078%3Alector&catid=425%3Acafeneaua-mai-2012&Itemid=99 |
