Cartea lumilor dispărute

Un articol de EDUARD DORNEANU

Cultura literară | | NR. 478 din 31-July-2014 

Poezia românească îşi trăieşte cele mai negre clipe ale existenţei sale. Numărul imens de volume de poezii tipărite nu aduce şi valoare, ci, dimpotrivă, este rezultatul unui exerciţiu de narcisism: oamenii vor să fie cunoscuţi şi apreciaţi ca poeţi.
În ultimii cinci-zece ani, poezia a decăzut. Unii critici literari au încurajat şi promovat poeţii care scriu texte lipsite de lirism, mesaj şi sensibilitate. Târgurile de carte au devenit locuri unde poţi găsi şi multe cărţi de poezie care conţin texte agramate, cu un conţinut lipsit de orice valoare literară. În schimb, aceste „cărţi“ sunt ridicate în slăvi la lansare, atât de unii critici literari, cât şi de unii scriitori consacraţi. Revistele literare de tradiţie publică, texte care par scrise de persoane aflate în sevraj sau care au lipsit în perioada gimnaziului de la orele de limba română. Din păcate, literatura românească suferă, iar consecinţele nu pot fi estimate. Am încercat să găsesc cărţi de poezie despre care să spun cu mâna pe inimă că m-au încântat. Mi-a fost foarte greu să fac o selecţie din miile de volume apărute în ultimii zece ani. Pot spune că am reuşit, după o muncă sisifică, să găsesc câteva. Una dintre ele este Cartea lumilor dispărute, scrisă de Ruxandra Anton. Volumul de poezie a fost tipărit în anul 2011, la Editura Tracus Arte. Am fost plăcut surprins de la prima citire. Poemele Ruxandrei Anton au o curgere lirică specială, încântă şi incită prin sensibilitate. Dacă atunci când citeam un volum oarecare mă simţeam ca şi cum paginile respectivei cărţi îmi răneau palmele şi ochii, Cartea lumilor dispărute a avut un efect cu totul diferit. Fiecare poem al Ruxandrei Anton m-a transpus într-o lume fără labirinturi, fără idoli, lipsită de capcanele şi mecanismele hedonismului pur. „Îţi pui zâmbetul care nu-ţi atinge faţa/ dar la capătul perfuziei curg lacrimi.“ Aşa începe primul poem (Măşti). Cele două versuri sunt parte din firul Ariadnei, fir cu care Ruxandra Anton ţese poezie vie, expresivă, puternică. „În paradisul cuvântului/ te poţi rătăci“ (Pierdut în mulţime), dar „aşteptarea brutalizează verdele ierbii/şi îşi lasă încetul cu încetul la vedere/cârpele murdare cu care ţi-ai şters faţa de orice zâmbet“ (La marginea câmpiei). Poezia Ruxandrei Anton are ecou tocmai pentru că este vie. În ea găsim oameni vii, gesturi vii, sentimente vii. Nimic nu este întâmplător: „în oglinzile sinelui/ mi-am provocat durerea să râdă/ cătuşele ei m-au strâns şi mai mult/ nu nici durerea nu este capătul“ (Capătul). Verbele rănesc şi sanctifică durerea: „lacrimile sunt spintecate/ ea nu-i vede pe soldaţi/ şi dansează pentru a împrospăta aerul gării/ iar tu ai senzaţia că ea a venit cu păsările/ care zboară deasupra peronului“ (Trenul). Erosul, nuditatea şi dragostea sunt zidurile unei cetăţi de carne şi de sânge: „încercăm să ne dezlipim de singurătate/ cu buzele cu mâinile cu sexul / şi-atunci un hohot se aude sub piele/ apoi un ţipăt ca de animal înjunghiat“(Dragostea asta nu-mi aparţine). Lana este un personaj special. Face parte din trăirile poetei, este prezentă în momentele lirice de maximă intensitate şi pare a fi parte dintr-o amintire risipită în mii de secvenţe, niciodată adunate într-un singur vis. În poemul Ochii albaştri, poeta este de o sinceritate incredibilă: „lana a răcit de la soarele cu dinţi/ înghite pastile cu bucăţi de cer/ ochii ei vor ploua sau vor ninge/ va fi o ninsoare sau o ploaie albastră/ pentru fetiţa cu ochii albaştri“. Starea de graţie continuă în poemul Visele fură din realitate: „cel mai departe e atunci când mă uit în oglindă/ pentru că oglinda şterge totul/ şi din acel nimic lana face o călătorie la capătul lumii/ ea este singura care îmi poate povesti visele/ fără să mă umple de groază/ ea face din orice poveste o sărbătoare/ şi trupul meu se înalţă sus tot mai sus/ înainte de a mă trezi“. Închei această sumară descriere a cărţii cu versurile poemului Femeia cu două umbre: „pe tine te-am iubit cât mi-a crescut părul până la glezne/ părul acela lung era rochia mea de seară/ într-o dimineaţă am tăiat cu o foarfecă firele blonde/ şi un roi de fluturi orbi a zburat din buclele/ ce se zvârcoleau pe gresia rece/ tu ai deschis colivia/ iar fluturii şi-au întins aripile peste gratii/ ai tras uşa cu zgomot şi pletele mele în flăcări/ s-au prelins pe fereastră de-a lungul străzilor/ în tot oraşul.
Cartea lumilor dispărute este, fără îndoială, creaţia unei poete desăvârşite. Nichita Stănescu spunea: „eşti ceea ce iubeşti“, iar eu sunt absolut sigur că Ruxandra Anton iubeşte poezia. Este doar o chestiune de timp până când multpremiaţii şi supraevaluaţii poeţi ai momentului vor trece în uitare, iar poeţii valoroşi precum Ruxandra Anton îşi vor primi locul pe care îl merită în literatura română.
Poezia românească îşi trăieşte cele mai negre clipe ale existenţei sale. Este de datoria noastră, a scriitorilor, a criticilor literari şi a cititorilor să o apărăm. Altfel, poezia însăşi va deveni o lume dispărută într-un labirint din care evadările sunt imposibile.

Sursa:  http://revistacultura.ro/nou/2014/07/cartea-lumilor-disparute/

Amalia Voicu despre ,,Cartea lumilor dispărute''

 DIN NOU VORBESTE MIGDALUL INFLORIT (I)

Ruxandra Anton, Cartea lumilor dispărute, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011

                        Dintotdeauna m-am întrebat dacă poezia rămâne poezie, atunci când e preponderent epică. În cazul Ruxandrei Anton (Cartea lumilor dispărute), răspunsul este afirmativ. Poate de aceea învățau grecii odinioară pe de rost fragmente din Iliada şi Odiseea, iar volumul de față se reîntoarce într-un fel în illo tempore, în lumile dispărute de atunci. Surprinzător este însă că această carte se referă şi la stringentele realități cotidiene. (Pesemne Ahile cel iute-de-picior mânca şi bea ca oricare altul, iar vreunul dintre urmaşii argonauților, ai lui Iason, de pildă, va fi trecut măcar pe la Tomis, dacă nu şi pe la Brăila!...).

                        Cert este că în prefața cărții, autoarea îi ia ,,frumuşel” (adică eufemizat) la rost pe critici, şi procedează bine, fiindcă unii dintre ei prea stau câteodată cocoțați în Olimp sau Pantheon, şi uită că se află în cel mai crud postmodernism. Dar să trecem la fapte, adică la versuri. Prima secțiune se numeşte Poezie strânsă cu uşa, referindu-se probabil la faptul că ficțiunea este întotdeauna îndatorată realității, iar a doua secțiune se intitulează Visele mele povestite de Lana, amintind de celălalt volum de poezii, Izvorul zidit,  al Ruxandrei Anton. Ceea ce este nou la cartea de acum este faptul că scriitoarea se îndepărtează oarecum de spiritul actual al liricii europene impregnate, îmbibate chiar de prea mult hic, hoc et nunc, iar pe de altă parte nu este atrasă nici de eterul inefabil japonez; în schimb împrumută (dacă tot e vorba de datorii!) ceva din înălțimile sud-americane, ale căror scriitori au ajuns, după cum ştim, la performanțe nobeliste.

                        Unul dintre poeme se numeşte Fiara umbrei tale, un oximoron care preface un lucru impalpabil, umbra, metonimie a morții, într-un animal care desigur devorează totul, factorul timp fiind comun pentru cele două entități. Astfel, mai departe, ,,iubirea neagră cu antichitățile ei/ face loc unei femei care dansează cu umbra-i înaripată”; sau ,,întunericul devine un tumult de umbre vii găunoase”. Masca, măştile sunt alte elemente din linia asociativă anterioară – umbră – lumină – moarte, inducând un ceremonial mai aparte al spectacolului existențial - ,,în vitrina cu măşti/ zâmbetul e o răceală parfumată/ lacrimile curg din cochilii în cochilii/ (din ochii deschişi în ochii închişi)/ […]/ merg pe funia emoțiilor tale/ şi nu văd capătul/ numai dragostea/ face ocolul lumii şi nu împrumută nimic” (sic!).

            Ruxandra Anton profesează un fel de intertextualitate a artelor, mai ales arta propriu-zisă a poeziei şi arta teatrală (spre deosebire de douămiiştii de azi care sunt tributari mai degrabă stilului cinematografic), fără să vrea să semene discordie între muze, între Melpomene şi Euterpe... (vezi poemele Portret cu fluture, Piatră peste piatră, Poezie strânsă cu uşa etc.). Un poem în întregime reuşit este  Piatră pestre piatră, pe care îl cităm aici: ,,toată ziua ai stat pe dig să priveşti în apă/ dezordinea liniştii/ parâmele care leagă o aşteptare de alta/ crengile putrede din care se reface înserarea/ gravurile verzi şi roşii ale râului/ unde se-ncrucişează cerul cu pământul/ pescăruşii arcuiți după curgerea lui/ frunză peste frunză piatră peste piatră/ ai stat pe dig/ privind cum gândurile se şterg imediat/ în scânteierea inimii/ te-ai întrebat la ce bun toate/ dacă groapa comună a îndoielii le cuprinde/ şi n-ai văzut pescăruşii cum bat din aripi/ în renunțările tale”. Acest simțământ grecesc, al tristeții in absentia (întâlnit demult la K. Kavafis), în ciuda îmbrățişărilor insolente ale cotidianului, se regăseşte şi în versurile scriitoarei noastre. Între o intimitate exhibată şi una reținută, autoarea o preferă pe cea din urmă, învinovățindu-i uşor chiar şi pe cititori, care bineînțeles intră adeseori fără nicio reținere în intimitatea poemului, şi atunci poetul suferă. Pe de altă parte, poeta poartă ea însăşi o vină ,,ca pe un sac de oseminte”, încorsetată în membrana melancoliei, expresie inedită folosită pentru a descrie universul acestui sentiment.

         Scriind despre dragoste, despre timp, despre tărâmul umbrelor, se ajunge inevitabil la ,,cartea lumilor dispărute din cauza cuvintelor”. Este o imagine fantastică şi firească, în acelaşi timp, o revenire miltoniană la paradisul regăsit, unde tăcerea (sau nimicul echivalent cu iubirea) capătă valoare soteriologică. Infuzate permanent de ,,persoana poetului” care are, credem şi noi, ,,ranița plină de stele”, textele prezintă o discursivitate modernă, în sensul că unele ideații mai vechi sunt exprimate în formule noi - ,,în dealurile turtite de copitele vremii/ unde creşte păpădia fericirii/ în munți exfoliați de spuma mării/ de unde poți să numeri mărunțişul lumii” (Drumul până la tine); ,,în noaptea asta luna nu-i decât un sens giratoriu” (Cap şi pajură).

        Dragostea nu este un sentiment violent, deşi aşa pare în scrierile Ruxandrei Anton. Macro-sintaxa poeziei, de asemenea, este lipsită de chestiuni sofisticate – ceea ce rămâne cititorului este să parcurgă în întregime acest volum, fiindcă efluviile lui epice se întrepătrund permanent (şi altfel se pierd). Remarcăm o poezie de mare impact, Strada, despre acest spațiu citadin, cotidian şi ingrat, în sensul următoarelor versuri: ,,azi e o coasă subțire/ ce alunecă iute prin iarba crudă”, spațiu în care coboară uneori Iisus, ,,personaj” care nu mai fusese prezent în celălalt volum (ex. ,,Iisus al drumului îmi întinde iar cârja orizontului”).

        În partea a doua, Visele mele povestite de Lana, asistăm la o punere în scenă nouă – este un caz de metamorfozare inversă a personajului care îşi ia drept alter-ego chiar pe narator (,,lana visează tot ce voi scrie”), personajul transformându-se oarecum în instanță auctorială; Lana poate fi tot atât de bine Iana, aşa cum au lecturat din greşeală unii dintre cititori, astfel că se poate ajunge la femininul lui Ianus bifrons, proiectat la modul liric într-o copilărie paradisiacă a autoarei, acolo unde refuzul realității se produce cu adevărat, într-una din lumile pierdute. (,,Lana se trezeşte dimineața devreme/ să scoată soarele din mare/ merge în vârful picioarelor/ pe lângă patul meu”.

            Este o secțiune excelentă, care nu mai necesită comentarii, în care, după cum am menționat, epicul nu subminează liricul, ci dimpotrivă, îl potențează, aşa cum se întâmplă, de pildă, în Amintirile lui Creangă (vezi Şcoala din struguri, Povestea din pod etc.). Ruxandra Anton poartă masca Lanei numai dintr-un fel de pudoare lirică, sentiment pe care trebuie să îl posede orice poet adevărat, şi mai ales pentru că, aşa cum afirmă ea însăşi, poezia este ,,o dantelă din cuvintele unui înger”.

            Închizând cercul lumilor dispărute, aşa după cum faraonul egiptean din Mitul lui Er (Platon) îi adresase legiuitorului Solon celebrele cuvinte - ,,Solon, Solon, voi grecii sunteți mereu copii!” (cu referire la mitul Atlantidei şi la faptul că civilizația greacă îşi avea originile de fapt în Egipt, şi pentru că elenii erau permanent deschişi la tot ce este nou), cam aceleaşi cuvinte le poate adresa criticul literar scriitoarei de față, cu admirație şi cu speranța de a răsfoi curând volumul următor.  

AMALIA VOICU

(Publicată în revista Cultura, nr. 41 din 20 octombrie 2011, pg. 14 - cultura literară)