a. g. secară despre ,,Izvorul zidit,,

Din grădina tristeţilor şi zâmbetelor Ruxandrei Anton

Moto: „Descoperind

              Lumina,  cuvintele

              se fac

              pietre

             Acoperind

             Izvorul”

             Cristina Crâşmariu

„Mizeria sfârşitului”, „sălbăticia neîmplinirilor”, odele/elegiile pentru părinţi (volumul este dedicat mamei autoarei, mamă „din paradis”), „porţile grele ale tainei” ar putea fi câteva dintre coordonatele lirice carea te pot ajuta să te descurci în „grădina zâmbetului” poetei Ruxandra Anton, aflată, dacă nu mă înşel, la prima sa carte („Izvorul zidit”, Ed.Cronica, Iaşi, 2004)...

Se dovedeşte a fi o scriitoare matură, nedând nici o şansă stridenţelor, de orice fel ar fi ele. Banalitatea este doar de decor (de pildă, construcţia „zbor într-o colovie de lux”, cum se numeşte şi prima parte a volumului), în zidul tumultos al izvorului poeta găsindu-şi mereu ba o luntre („ în şuvoaiele zidului tot o piatră îţi va fi luntre”) de străbătut iluziile (moto-ul cioranian al primului grupaj fiind „Iluzia este motorul şi secretul faptei”), ba „rochia ei (n.n. de fapt a mamei) cu fluturi albi/ ce se desprind noaptea şi fac vârtej în jurul lunii”, ş.a.m.d., pentru a surprinde mereu plăcut cititorul blazat al zilelor noastre...

Ruxandra Anton nu-şi face de fapt nici o iluzie... Absenţa va triumfa întotdeauna, lacrimile nu vor stârni niciodată liniştea (de după), „orizontul pereţilor” va strivi  „destrămările peisajului”, „nu există flacără să ardă mărăcinii umbrelor/ aruncate în ecoul imaginii!”...

Ne mai îmblânzeşte doar „uniforma speranţei” de dragul speranţei... Ne îmblânzeşte dar ne şi cutremură („ceea ce mă cutremură/ este SPERANŢA/ înfiorătorul miracol”)... În grădina cât un circ în care artiştii (şi în primul rând, să-i dăm... Cezarei ce este a Cezarei!, Ruxandra Anton) trebuie să se lupte, gladiatori ai propriului suflet, cu umbrele, cu tristeţile ori clipa ca o fiară, cu „îmblânzirea nevăzutului”, în grădina borgesian bibliotecă, iarba e „înmuiată în tăceri de ghips”, „umbrele copacilor, fără sunet”, calcă adânc şi o închid pe autoare „în cioburi”...

Desigur, „fiecare cu povestea lui de nepătruns”, dar rostul fiecărei cărţi, înainte de a ascunde din nou între coperte, este de a arunca totuşi o rază de comunicare cu ceilalţi semeni ai tăi... Şi Ruxandra Anton nu încearcă să ermetizeze absurd... Poemele sale sunt prieteneşti (chiar şi când se burzuluiesc sincer împotriva personajelor antipatice), indiferent dacă sunt sapienţiale (p.25: „Fericit într-ale grădinii văpăi,/ fărâmiţat de şerpuirea gândului şi-a privirii leneşe,/ speranţei nemaincercate să-i urci vârfurile!(...)/ Ceea ce este fără de moarte în tine, tu eşti.”; p.32: „Travestite sînt vremurile/ care abat calea/ în pîntecul golului.../ acolo aleargă armăsarii timpului,/ cu sălbăticia lor piramidală,/ pentru o altă vegetaţie a norocului.”,amazoniene (p.31: „Bărbaţi vinovaţi de dragoste ucisă... Bărbaţi spălăciţi de Freud, Heidegger.../ orbecăiţi în muzeul sentimentelor/ vânturate de teamă.”sau pasteluri metafizice (p.27: „Pe ţărm peisajul este haotic,/ dezgolit de nisip,/ dar are în el o înlănţuire/ cu muchiile muzicii,/ cu ale ei contururi tumultoase,/ că poţi să întâlneşti/ sunetul a tot ce ai pierdut cîndva...”), invitând la expediţii (mult mai mult ecologice decât războinice) în  tărâmul dintre ficţiune, iluzie, realitate şi coaja visului... Nu de alta, dar frumuseţea, chiar şi a sfârşitului, durerii trebuie apărată în vreun fel... Pentru că, înainte de toate, Ruxandra Anton aceasta este: o apărătoare a frumuseţii în care crede mult mai mult decât subsemnatul... Rezultă o cultivare moderată a misterului frumuseţii, cu unele versuri  teribile (de lucide: „Foaia scrisă este ruina foii albe,/ chiar dacă acum este iluzia paradisului”), unele având strălucirea aforismului sacru : „Doar cel cu gândul măsurat va cunoaşte veşnicia lăuntrului”...

Partea a II-a, intitulată „Cel ce ştie totul despre picătura de cerneală” (personal aş fi preferat acest titlu pentru întregul volum), îşi schimbă „forma”... Proze lirice, având însă aceeaşi substanţă spirituală din prima parte, configurează labirintul (cu toată „amărăciunea” lui) care se află în orice grădină cae se respectă... Şi, în centrul acestuia, autoarea minotaur-ariadnă: „Bietul meu trup care mă mărgineşte cu brutalitatea frumuseţii lui, cu monotonia urâţeniei lui, îşi face doar rondul în faţa mormântului gol, fără să-l vadă, pentru totdeauna nelecuit de seninul oglinzii.

Sunt uluită de trupul meu care mă uită în fiecare zi!” (p.41); „Aceleaşi urme când scriu şi acelaşi refuz de a mă salva de tăişul amărăciunii, de prizonieratul unui zbucium neînsufleţit.

Halucinaţia e mai teribilă şi întăreşte realul ce ne supraveghează din lăuntric – ea este însuşi misterul pe care-l trădăm.

Îmi ajunge hoitul imaginaţiei, umflându-se în arabescurile însângerate!” (p.56)...

Filosofând în continuare, vag mizantropic, binişor cunoscătoare a demonilor literaturii, schiţează portrete de contemporani pe care îi atârnă într-o anexă a labirintului, intitualtă mai mult sau mai puţin provizoriu „sala oglinzilor”...

Dar „Ceea ce contează” (aşa se intitulează una dintre „piesele” scrise) este eleganţa cu care îşi impune constatările amare: „Când vom ajunge să ne tulburăm egal de indiferenţă ca şi de pasiune vom şti că orice loc din lume poate fi la fel de primitor ca braţele şezlongului din grădină, tocite de lâncezeala noastră.

Nu ne va fi greu să vedem cât de lustruite ne sunt obiceiurile, cât de prietenoasă singurătatea, stimulată de marginile îndepărtate ale timpului deja măsurat, şi vom lua de la capăt orice exerciţiu impus de mizeria sfârşitului, ca şi cum nimic nu ar fi real.” (p.60)...

Din „Sala de aşteptare”, ultimul poem, o surprindem prinsă în plasa Păianjenului Oboselii: „Viciul timpului de-a nu se repeta m-a împovărat şi m-a secătuit, deopotrivă”; „Nimic nu mă ajută să plec din acest loc încredinţat descompunerii”... Din personalul disperării decente îi putem face cu mâna; o putem invita chiar în compartimente în care o aşteaptă călăuze precum cea din „Măştile ceţii”(p.49) ori din filmul (serios!) de desene animate „Spirited away” (ar fi o bună prietenă a micuţei Cichiro, un alt fel de Alice)... Şi am continua cu brio „să ne deosebim unii de alţii după echivocul flecărelilor şi balamucul melancoliei”... Până la următoarea carte-staţie, care ar putea fi una de proză, una cu un zâmbet kunderian sau, cine ştie, pur şi autentic antonian... Oricum, Ruxandrei Anton îi va fi foarte greu să ne dezamăgească. După „Izvorul zidit”, chiar dacă „într-un anumit fel”, îi „este interzis să mai strâng”ă „la un loc erorile care multiplicau vraja” literaturii...

a.g.secară

SECARA, ADI GEORGE. Din gradina tristetilor si zâmbetelor Ruxandrei Anton. În: Porto-

Franco. , Serie noua, An. 16, nr. 7-8-9(113), iul.-sep. 2005, p. 41. P.G. II 1.725.

Emilian Marcu despre ,,Izvorul zidit"

Emilian MARCU

Ruxandra ANTON , Izvorul zidit , Editura Cronica, 2004, 70 p.

Poemele din prozo-poemele propuse spre lectura în cartea Izvorul zidit de Ruxandra Anton se pituleaza discret sub motto-ul, bine ales, „Iluzia este motorul si secretul faptei” (Emil Cioran: Caiete ), pentru ca autoarea stie sa-si dozeze trairile cînd paseste spre poezie: „Porti grele ale tainei fara leac/ s-au izbit de ultimul ei zîmbet,/ în aburul verii,/ de palmele ei fluturate, în prapadul bunului-ramas”. Si acum cîteva versuri triste de o frumusete cu totul aparte, o frumusete stranie, care ne face sa vedem în autoare o poeta autentica: „Îndragostita a ramas mama mea/ din gradina zîmbetului meu,/ un firicel din glasul ei mai staruie/ prin tufele de regina noptii” ( Triumful absentei , p. 9).

O poezie a însingurarii, a ratacirii în sine este ceea ce publica Ruxandra Anton în aceasta carte însotita si de o grafica subtila care defineste obsesiile aproape funciare ale autoarei.

Ruxandra Anton, prin aceasta carte, Izvorul zidit (titlu cu trimiteri la psihanaliza), se rupe, limpede, clar si detasat din plutonul poeteselor care fac tot ceea ce este posibil si adesea chiar imposibil, ca sa nu spun indecent, pentru a atrage atentia. Autoarea, despre care nu stiu prea multe, propune teme grave, pentru ca asa cum spune în poezia care da titlul volumului: „Înca mai simt mirosul lutului umed din încaperea coplesita de izvorul zidit si amenintarea de a nu deslusi, în nici o alta gradina, gustul merelor crude rasarite în marul majestuos din spatele casei” (p. 44).

Asteptam cu interes evolutia Ruxandrei Anton în perimetrul poeziei, ca are suficiente lucruri frumoase de spus.

Convorbiri literare, octombrie 2005, Vitrina cărţilor.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/MARCUoct5.htm

Amalia Voicu - DIN NOU VORBESTE MIGDALUL INFLORIT

AMALIA VOICU

DIN NOU VORBESTE MIGDALUL INFLORIT (I)

Ruxandra Anton, Cartea lumilor dispărute, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011

            Dintotdeauna m-am întrebat dacă poezia rămâne poezie, atunci când e preponderent epică. În cazul Ruxandrei Anton (Cartea lumilor dispărute), răspunsul este afirmativ. Poate de aceea învăţau grecii odinioară pe de rost fragmente din Iliada şi Odiseea, iar volumul de faţă se reîntoarce într-un fel în illo tempore, în lumile dispărute de atunci. Surprinzător este însă că această carte se referă şi la stringentele realităţi cotidiene. (Pesemne Ahile cel iute-de-picior mânca şi bea ca oricare altul, iar vreunul dintre urmaşii argonauţilor, ai lui Iason, de pildă, va fi trecut măcar pe la Tomis, dacă nu şi pe la Brăila!...).

                        Cert este că în prefaţa cărţii, autoarea îi ia ,,frumuşel” (adică eufemizat) la rost pe critici, şi procedează bine, fiindcă unii dintre ei prea stau câteodată cocoţaţi în Olimp sau Pantheon, şi uită că se află în cel mai crud postmodernism. Dar să trecem la fapte, adică la versuri. Prima secţiune se numeşte Poezie strânsă cu uşa, referindu-se probabil la faptul că ficţiunea este întotdeauna îndatorată realităţii, iar a doua secţiune se intitulează Visele mele povestite de Lana, amintind de celălalt volum de poezii, Izvorul zidit,  al Ruxandrei Anton. Ceea ce este nou la cartea de acum este faptul că scriitoarea se îndepărtează oarecum de spiritul actual al liricii europene impregnate, îmbibate chiar de prea mult hic, hoc et nunc, iar pe de altă parte nu este atrasă nici de eterul inefabil japonez; în schimb împrumută (dacă tot e vorba de datorii!) ceva din înălţimile sud-americane, ale căror scriitori au ajuns, după cum ştim, la performanţe nobeliste.

                        Unul dintre poeme se numeşte Fiara umbrei tale, un oximoron care preface un lucru impalpabil, umbra, metonimie a morţii, într-un animal care desigur devorează totul, factorul timp fiind comun pentru cele două entităţi. Astfel, mai departe, ,,iubirea neagră cu antichităţile ei/ face loc unei femei care dansează cu umbra-i înaripată”; sau ,,întunericul devine un tumult de umbre vii găunoase”. Masca, măştile sunt alte elemente din linia asociativă anterioară – umbră – lumină – moarte, inducând un ceremonial mai aparte al spectacolului existenţial - ,,în vitrina cu măşti/ zâmbetul e o răceală parfumată/ lacrimile curg din cochilii în cochilii/ (din ochii deschişi în ochii închişi)/ […]/ merg pe funia emoţiilor tale/ şi nu văd capătul/ numai dragostea/ face ocolul lumii şi nu împrumută nimic” (sic!).

            Ruxandra Anton profesează un fel de intertextualitate a artelor, mai ales arta propriu-zisă a poeziei şi arta teatrală (spre deosebire de douămiiştii de azi care sunt tributari mai degrabă stilului cinematografic), fără să vrea să semene discordie între muze, între Melpomene şi Euterpe... (vezi poemele Portret cu fluture, Piatră peste piatră, Poezie strânsă cu uşa etc.). Un poem în întregime reuşit este  Piatră pestre piatră, pe care îl cităm aici: ,,toată ziua ai stat pe dig să priveşti în apă/ dezordinea liniştii/ parâmele care leagă o aşteptare de alta/ crengile putrede din care se reface înserarea/ gravurile verzi şi roşii ale râului/ unde se-ncrucişează cerul cu pământul/ pescăruşii arcuiţi după curgerea lui/ frunză peste frunză piatră peste piatră/ ai stat pe dig/ privind cum gândurile se şterg imediat/ în scânteierea inimii/ te-ai întrebat la ce bun toate/ dacă groapa comună a îndoielii le cuprinde/ şi n-ai văzut pescăruşii cum bat din aripi/ în renunţările tale”. Acest simţământ grecesc, al tristeţii in absentia (întâlnit demult la K. Kavafis), în ciuda îmbrăţişărilor insolente ale cotidianului, se regăseşte şi în versurile scriitoarei noastre. Între o intimitate exhibată şi una reţinută, autoarea o preferă pe cea din urmă, învinovăţindu-i uşor chiar şi pe cititori, care bineînţeles intră adeseori fără nicio reţinere în intimitatea poemului, şi atunci poetul suferă. Pe de altă parte, poeta poartă ea însăşi o vină ,,ca pe un sac de oseminte”, încorsetată în membrana melancoliei, expresie inedită folosită pentru a descrie universul acestui sentiment.

         Scriind despre dragoste, despre timp, despre tărâmul umbrelor, se ajunge inevitabil la ,,cartea lumilor dispărute din cauza cuvintelor”. Este o imagine fantastică şi firească, în acelaşi timp, o revenire miltoniană la paradisul regăsit, unde tăcerea (sau nimicul echivalent cu iubirea) capătă valoare soteriologică. Infuzate permanent de ,,persoana poetului” care are, credem şi noi, ,,raniţa plină de stele”, textele prezintă o discursivitate modernă, în sensul că unele ideaţii mai vechi sunt exprimate în formule noi - ,,în dealurile turtite de copitele vremii/ unde creşte păpădia fericirii/ în munţi exfoliaţi de spuma mării/ de unde poţi să numeri mărunţişul lumii” (Drumul până la tine); ,,în noaptea asta luna nu-i decât un sens giratoriu” (Cap şi pajură).

        Dragostea nu este un sentiment violent, deşi aşa pare în scrierile Ruxandrei Anton. Macro-sintaxa poeziei, de asemenea, este lipsită de chestiuni sofisticate – ceea ce rămâne cititorului este să parcurgă în întregime acest volum, fiindcă efluviile lui epice se întrepătrund permanent (şi altfel se pierd). Remarcăm o poezie de mare impact, Strada, despre acest spaţiu citadin, cotidian şi ingrat, în sensul următoarelor versuri: ,,azi e o coasă subţire/ ce alunecă iute prin iarba crudă”, spaţiu în care coboară uneori Iisus, ,,personaj” care nu mai fusese prezent în celălalt volum (ex. ,,Iisus al drumului îmi întinde iar cârja orizontului”).

        În partea a doua, Visele mele povestite de Lana, asistăm la o punere în scenă nouă – este un caz de metamorfozare inversă a personajului care îşi ia drept alter-ego chiar pe narator (,,lana visează tot ce voi scrie”), personajul transformându-se oarecum în instanţă auctorială; Lana poate fi tot atât de bine Iana, aşa cum au lecturat din greşeală unii dintre cititori, astfel că se poate ajunge la femininul lui Ianus bifrons, proiectat la modul liric într-o copilărie paradisiacă a autoarei, acolo unde refuzul realităţii se produce cu adevărat, într-una din lumile pierdute. (,,Lana se trezeşte dimineaţa devreme/ să scoată soarele din mare/ merge în vârful picioarelor/ pe lângă patul meu”.

            Este o secţiune excelentă, care nu mai necesită comentarii, în care, după cum am menţionat, epicul nu subminează liricul, ci dimpotrivă, îl potenţează, aşa cum se întâmplă, de pildă, în Amintirile lui Creangă (vezi Şcoala din struguri, Povestea din pod etc.). Ruxandra Anton poartă masca Lanei numai dintr-un fel de pudoare lirică, sentiment pe care trebuie să îl posede orice poet adevărat, şi mai ales pentru că, aşa cum afirmă ea însăşi, poezia este ,,o dantelă din cuvintele unui înger”.

            Închizând cercul lumilor dispărute, aşa după cum faraonul egiptean din Mitul lui Er (Platon) îi adresase legiuitorului Solon celebrele cuvinte - ,,Solon, Solon, voi grecii sunteţi mereu copii!” (cu referire la mitul Atlantidei şi la faptul că civilizaţia greacă îşi avea originile de fapt în Egipt, şi pentru că elenii erau permanent deschişi la tot ce este nou), cam aceleaşi cuvinte le poate adresa criticul literar scriitoarei de faţă, cu admiraţie şi cu speranţa de a răsfoi curând volumul următor. 

AMALIA VOICU

(Publicată în revista Cultura, nr. 41 din 20 octombrie 2011, pg. 14 - cultura literară)