Lansarea cărții ,,Nici urmă de dragoste" la Gaudeamus - 26.11.2017

O metafizică lirică a provizoratului - a.g.secară

O poezie aspră propune
Ruxandra Anton în cel
de-al doilea volum al său,
„Cartea lumilor dispărute” (Ed.
Tracus Arte, 2011). Convingător de
aspră.
Titlul, venind parcă în contrabalans
cu „acuzaţia” de „minimalism
în felul ei” (adusă primului său
volum), se trage de la un poem ce
ne aduce aminte de o veche dragoste
literară a sa, Borges: „cărţile
mi-au ars în minte/ precum în alexandria
cândva/ a rămas doar o
singură carte cu semne/ ce nu pot
fi citite sau şterse/ o gaură neagră
în univers/ un râset al lucrurilor
ascunse minţii/ şi nu e acea carte
de nisip/ despre care Borges ne-a
avertizat/ o nu e chiar cartea lumilor
dispărute din cauza cuvintelor.”
(p.32). Oricum, raportarea la acest
sud-american s-ar cam opri aici,
Cortazar fiind cel care dă tonul stărilor
lirice (prin alegerea celor două
mottouri care deschid cele două
părţi ale cărţii): „Delia ar fi plâns fără
nicio oprelişte, dăruindu-se durerii
ca unei îmbrăţişări necesare” şi
„Căci nu putem să ne minţim, orice
scârţâit al balansoarelor înlocuieşte
un dialog, dar în acelaşi timp îl
menţine viu...”
Şi Ruxandra Anton se dăruieşte
şi ea durerii de a fi om şi vrea să mărturisească
adevărul, dar din adevăr
nu poţi spune câteodată decât poezia,
care, în cel de-al doilea grupaj,
chiar se naşte într-o atmosferă de
proză fantastică sud-americană: „o
vreme nu voi mai scrie/ decât dacă-
mi vor sângera mâinile/ voi sta
pe malul celălalt/ unde oamenii se
îneacă în frunzele toamnei/ voi călca
peste hârtiile îngălbenite/ care
nu vor să mărturisească nimic/ voi
fi un om cenuşiu/ ca un copac plin
de cuiburi părăsite/ când voi obosi
de atâtea singurătăţi/ voi merge în
căsuţa de la malul mării/ unde lana
visează tot ce voi scrie.” (p.55).
Fără a fi deloc un poet cenuşiu,
Ruxandra Anton evocă, invocă
(apropo la un micro-eseu cuvânt
înainte „despre poezie”), se joacă
quasi-oniric ( sunt visele Ruxandrei
povestite de lana şi lana, personaj
liric inspirat dintr-unul real, visează
tot ce va scrie Ruxandra) de-a realitatea
care a fost („visele fură din realitate/
şi se fac nevăzute”), cercând
să reînvie şi ceva din candoarea
„fetiţei cu ochi albaştri” care a fost
cândva, atât de bine ascunsă în prima
parte, intitulată „poezie strânsă
cu uşa”: liric vorbind, nu văd cum ai
putea să o faci altfel dacă trebuie să
scrii despre pionieri, munci agricole
la câmp, când erai obligat să te
duci, despre securişti, despre obligativitatea
studierii limbii ruse, care
era „un pumn în gură de la lenin şi
stalin”...
Poeme precum „secretul”,
„pantofii”, „rembetika”, „trandafirii
albi”, „dragostea ta inspiră expiră”,
„sexul ca un animal hăituit trage
după el tot corpul”, în fapt ultimele
şase texte ale primului grupaj, sunt
exemplare pentru transfigurarea şi
mărturisirea unei vieţi erotice mature,
redând imagistic intensităţi
de tip Picasso, Dali, aproape Henry
Miller.
Filosofic, poate „întregul” stă
sub semnul întrebării „la ce bun
toate/ dacă groapa comună a îndoielii
le cuprinde”... Practic fiecare
poem cutremură „câmpia de vise”
a autoarei care păşeşte „în vârful
picioarelor/ printr-o tăcere păroasă
animalică”.
Simţind „parâmele care leagă
o aşteptare de alta/ crengile putrede
din care se reface înserarea”,
Ruxandra Anton ne confirmă că în
poezie orice cuvânt este o lume (şi
viceversa), că orice cuvânt este o
cauză, că orice lume sau dispariţie
de lume este un efect al frumuseţii
ori al strângerii poeziei cu uşa, că
poezia este sau praful sau întrebarea
ce o să facem cu acest praf al
deşertăciunii.
Conform poetei: „nu e nici o poezie
le spun doar felul în care faci/
două lucruri deodată/ şi ele încep
să-şi împrumute aparenţele” (p.27-
28).
Evă izgonită ştim sau bănuim
noi de unde („port vina ca pe un
sac de oseminte”, p.29), Ruxandra
Anton nu vrea din cuvinte pierdute
să regăsească un paradis dincolo
de captivitatea unei singure
vieţi. Scrie în felul ei o metafizică a
provizoratului, neîndrăznind să se
gândească la o teologie a acestuia.
Preferă să-şi ducă suferinţa în vis
(p.30), de parcă s-ar întreba avant
la lettre unde văd unii fericirea.
Din aparenţe şi realităţi, cu câteva
măşti memorabile, ne dăruieşte o
poezie care te poate bântui mult
timp după lectură, nemaiştiind
cine este poezia şi cine lumea dispărută.
a.g.secară

Valeria Manta Tăicuțu Revolte și desene pe asfalt

Valeria Manta Tăicuțu

Revolte și desene pe asfalt

Orice carte, crede Ruxandra Anton, vine pe lume „din acel ceva care la oamenii normali se evaporă foarte repede”. Este, poate, vorba despre evanescența lucrurilor frumoase, despre modul în care reacționăm în fața evenimentelor din lumea perceptibilă, dar și în fața misterului: oamenii normali simt fiorul, îl acceptă preț de-o clipă și apoi îl lasă să dispară. Numai poeții sunt capabili să prindă  într-un text, ca într-un insectar, emoția secundelor trăite, pâlpâirea, de candelă ori stea, a văzutului și, uneori, a nevăzutului. Numai ei pot să dezbrace hainele lumești, să le lase undeva, pe un mal, și să intre goi în imaginar, pentru ca imaginarul să-i îmbrace și să-i scape de oglinzile mincinoase ale realului.

„Poezie strînsă cu ușa” (titlul primului ciclu din volumul Cartea lumilor dispărute) este o sintagmă care, decodificată, trimite la constrângere, forțare, contradicție: într-o lume a măștilor, în care este atât de ușor să pierzi o parte din tine, să-ți ascunzi boala, suferința și gândurile, întregul („nimeni nu vede tuburile perfuziei/ în fotografii stă cealaltă parte de trup dispărută), poeta este obligată să mimeze starea de echilibru: „îți pui zâmbetul care nu-ți atinge fața/ dar la capătul perfuziei curg lacrimi/ picătura lor chinezească/ nu te lasă să dormi/ vorbele tale sunt în echilibru/ doar cu zâmbetul” („măști”).

Scrisul înseamnă căutare înfrigurată a adevărului („în paradisul cuvîntului/ te poți rătăci”), dar și spaimă în fața morții, căci orice text se construiește, în cele din urmă, din „vorbele care pleacă/ cu marginile spaimelor noastre/ să însămânțeze grădinile de oase și de carne” („pierdut în mulțime”). Oamenii „măsluiesc timpul” și transformă totul în „vitrină cu măști”; poezia este datoare să spargă vitrinele, să treacă de fals și artificiu și să-și arate puterea cathartică: „eu nu mai pot să stau atârnată de vise/ și sparg vitrina unde te-ai refugiat/ merg pe funia emoțiilor tale/ și nu văd capătul/ numai dragostea face ocolul lumii și nu împrumută nimic”. Duplicitar în „vîlvătăile închipuirii”, scrisul dezvăluie și ascunde, este când „orbitoare pantomimă cu fantasme”, când așteptare ce „brutalizează verdele ierbii/ și își lasă încetul cu încetul la vedere/ cîrpele murdare cu care ți-ai șters fața de orice zîmbet” („la marginea cîmpiei”), iar cuvintele, uneori golite de sens, alteori strălucitoare în ambalajul lor de stele și sclipici, pot deveni periculoase și viclene, pot duce la dispariția sinelui și a lumilor imaginate de el: „cărțile mi-au ars în minte/ precum în alexandria cîndva/ a rămas doar o singură carte cu semne/ ce nu pot fi citite sau șterse/ o gaură neagră în univers/ un rîset al lucrurilor ascunse minții/ și nu e acea carte de nisip/ despre care Borges ne-a avertizat/ o nu e chiar cartea lumilor dispărute din cauza cuvintelor” („cartea lumilor dispărute”).

Multe poeme incluse în ciclul „Poezie strînsă cu ușa” sunt arte poetice, printre ele fiind inserat câte un poem de dragoste care crește melancolic din el însuși ca o piesă de jazz („dacă visul trece din somnul meu negru în somnul meu alb/ dacă-mi pierd memoria celorlalte iubiri/ fără să mă opresc vreodată/ un saxofon smulge tristeții o notă înaltă un fluture mort” („saxofonul și fluturele mort”). Alte poeme vorbesc despre pictură, despre dans, despre rătăcirea în labirintul memoriei, despre moarte și despre viața trăită pe muchie de cuțit, dar și despre supraviețuirea „în munții exfoliați de spuma mării/ de unde poți să numeri mărunțișul lumii” („drumul până la tine”).

Ruxandra Anton face parte din acea categorie rară de poete capabile să-și creeze propriul limbaj, propriile simboluri, fără ca textul să pară încifrat. Poeta, ca orice „femeie cu două umbre”, comunică și se comunică, experimentează starea de veghe și starea de spaimă, este generoasă și zgârcită în egală măsură, fascinată de urcușuri și coborâșuri,  blândă și sălbatică, deci capabilă de mari acte de deschidere, dar și de mișcări retractile: „stau în fața ușii/ ca-n fața unei oglinzi/ așteptînd să se estompeze/ imaginea mea căzută în tine” („cap și pajură”).

Al doilea ciclu al volumului, „visele mele povestite de lana”, pornește de la un minunat motto luat din Julio Cortazar: „Căci nu putem să ne mințim, orice scîrțîit al balansoarelor înlocuiește un dialog, dar în același timp îl menține viu”. Dacă primul ciclu are în intenție, tematic vorbind, nevoia de univers deschis, cel de-al doilea sugerează închiderea, ruptura, trăirea dureroasă a limitei. Lana, „fetița cu ochi albaștri” care „înghite pastile cu bucăți de cer”, devine un dublu poetic („fetița cu ochi albaștri s-a ascuns bine/ în fetița cu ochi negri”) care visează poeme nescrise și obositoare singurătăți. Gesturile pe care poeta nu le poate face, fiindcă ar fi în contradicție cu viziunea ei despre lume, creație și viață, urmează a fi executate de acest dublu, imaginat în ipostază angelică: „lana face o călătorie la capătul lumii/ ea este singura care-mi poate povesti visele/ fără să mă umple de groază/ ea face din orice poveste o sărbătoare/ și trupul meu se înalță sus tot mai sus/ înainte de a mă trezi” („visele fură din realitate”.

Poemele de meditație calmă, reveria, melancolia, ritmurile de jazz/blues, atmosfera de cafenea boemă care răzbate din primul ciclu sunt înlocuite, în „visele mele povestite de lana”, cu poeme care surprind absurdul lumii, alienarea, ruptura: „lana a închis ușa/ și ușa era o ghilotină între ea și lume” („scrisorile pereților”). Cu sau fără „accesoriu dadaist la hainele (…) elegante”, poeta percepe „ochii aceia răi/ întinși pe sfoara aerului”, iarmarocul, drumul care „e lipicios și ne intră în oase”, mesele de tranșat carne și „rândul de oameni ca un convoi mortuar”, adică tot ceea ce urâțește lumea, o schilodește și o transformă în coșmar. Un alter-ego, un dublu imaginar este necesar pentru filtrarea otrăvurilor, pentru decantarea revoltei până la limpezimea finală a vreunui vers: „ea strînge barele de metal și împinge orizontul/ puțin mai încolo/ eu mă izbesc de lumină ca de un zid/ cu spaimă de moarte mă nasc eu / pe această foaie albă” („nașterea”).

* Ruxandra Anton: Cartea lumilor dispărute, Ed. Tracus Arte, 2011

Valeria Manta Tăicuțu - Cartea lumilor dispărute

Ruxandra Anton, Cartea lumilor dispărute, Editura Tracus Arte, București, 2011

                               Dintotdeauna m-am întrebat dacă poezia rămâne poezie, atunci când e preponderent epică. În cazul Ruxandrei Anton (Cartea lumilor dispărute), răspunsul este afirmativ. Poate de aceea învățau grecii odinioară pe de rost fragmente din Iliada și Odiseea, iar volumul de față se reîntoarce într-un fel în illo tempore, în lumile dispărute de atunci... Surprinzător este însă că această carte se referă și la stringentele realități cotidiene. (Pesemne Ahile cel iute-de-picior mânca și bea ca oricare altul, iar vreunul dintre urmașii argonauților, ai lui Iason, de pildă, va fi trecut măcar pe la Tomis, dacă nu și pe la Brăila!...).

                               Cert este că în prefața cărții, autoarea îi ia ,,frumușel” (adică eufemizat) la rost pe critici, și procedează bine, fiindcă unii dintre ei prea stau câteodată cocoțați în Olimp sau Pantheon, și uită că se află în cel mai crud postmodernism. Dar să trecem la fapte, adică la versuri. Prima secțiune se numește Poezie strânsă cu ușa, referindu-se probabil la faptul că ficțiunea este întotdeauna îndatorată realității, iar a doua secțiune se intitulează Visele mele povestite de Lana, amintind de celălalt volum de poezii al Ruxandrei Anton. Ceea ce este nou la cartea de acum este faptul că scriitoarea se îndepărtează oarecum de spiritul actual al liricii europene impregnate, îmbibate chiar de prea mult hic, hoc et nunc, iar pe de altă parte nu este atrasă nici de eterul inefabil japonez; în schimb împrumută (dacă tot e vorba de datorii!) ceva din înălțimile sud-americane, ale căror scriitori au ajuns, după cum știm, la performanțe nobeliste.

                               Unul dintre poeme se numește Fiara umbrei tale, un oximoron care preface un lucru impalpabil, umbra, metonimie a morții, într-un animal care desigur devorează totul, factorul timp fiind comun pentru cele două entități. Astfel, mai departe, ,,iubirea neagră cu antichitățile ei/ face loc unei femei care dansează cu umbra-i înaripată”; sau ,,întunericul devine un tumult de umbre vii găunoase”. Masca, măștile sunt alte elemente din linia asociativă anterioară – umbră – lumină – moarte, inducând un ceremonial mai aparte al spectacolului existențial - ,,în vitrina cu măști/ zâmbetul e o răceală parfumată/ lacrimile curg din cochilii în cochilii/ (din ochii deschiși în ochii închiși)/ […]/ merg pe funia emoțiilor tale/ și nu văd capătul/ numai dragostea/ face ocolul lumii și nu împrumută nimic” (sic!).

            Ruxandra Anton profesează un fel de intertextualitate a artelor, mai ales arta propriu-zisă a poeziei și arta teatrală (spre deosebire de douămiiștii de azi care sunt tributari mai degrabă stilului cinematografic), fără să vrea să semene discordie între muze, între Melpomene și Euterpe... (vezi poemele Portret cu fluture, Piatră peste piatră, Poezie strânsă cu ușa etc.). Un poem în întregime reușit este  Piatră pestre piatră, pe care îl cităm aici: ,,toată ziua ai stat pe dig să privești în apă/ dezordinea liniștii/ parâmele care leagă o așteptare de alta/ crengile putrede din care se reface înserarea/ gravurile verzi și roșii ale râului/ unde se-ncrucișează cerul cu pământul/ pescărușii arcuiți după curgerea lui/ frunză peste frunză piatră peste piatră/ ai stat pe dig/ privind cum gândurile se șterg imediat/ în scânteierea inimii/ te-ai întrebat la ce bun toate/ dacă groapa comună a îndoielii le cuprinde/ și n-ai văzut pescărușii cum bat din aripi/ în renunțările tale”. Acest simțământ grecesc, al tristeții in absentia (întâlnită demult la K. Kavafis), în ciuda îmbrățișărilor insolente ale cotidianului, se regăsește și în versurile scriitoarei noastre. Între o intimitate exhibată și una reținută, autoarea o preferă pe cea din urmă, învinovățindu-i ușor chiar și pe cititori, care bineînțeles intră adeseori fără nicio reținere în intimitatea poemului, și atunci poetul suferă... Pe de altă parte, poeta poartă ea însăși o vină ,,ca pe un sac de oseminte”, încorsetată în membrana melancoliei, expresie inedită folosită pentru a descrie universul acestui sentiment.

         Scriind despre dragoste, despre timp, despre tărâmul umbrelor, se ajunge inevitabil la ,,cartea lumilor dispărute din cauza cuvintelor”. Este o imagine fantastică și firească, în același timp, o revenire miltoniană la paradisul regăsit, unde tăcerea (sau nimicul echivalent cu iubirea) capătă valoare soteriologică. Infuzate permanent de ,,persoana poetului” care are, credem și noi, ,,ranița plină de stele”, textele prezintă o discursivitate modernă, în sensul că unele ideații mai vechi sunt exprimate în formule noi - ,,în dealurile turtite de copitele vremii/ unde crește păpădia fericirii/ în munți exfoliați de spuma mării/ de unde poți să numeri mărunțișul lumii” (Drumul până la tine); ,,în noaptea asta luna nu-i decât un sens giratoriu” (Cap și pajură).

        Dragostea nu este un sentiment violent, deși așa pare în scrierile Ruxandrei Anton. Macro-sintaxa poeziei, de asemenea, este lipsită de chestiuni sofisticate – ceea ce rămâne cititorului este să parcurgă în întregime acest volum, fiindcă efluviile lui epice se întrepătrund permanent (și altfel se pierd)... Remarcăm o poezie de mare impact, Strada, despre acest spațiu citadin, cotidian și ingrat, în sensul următoarelor versuri: ,,azi e o coasă subțire/ ce alunecă iute prin iarba crudă”, spațiu în care coboară uneori Iisus, ,,personaj” care nu mai fusese prezent în celălalt volum (ex. ,,Iisus al drumului îmi întinde iar cîrja orizontului”).

        În partea a doua, Visele mele povestite de Lana, asistăm la o punere în scenă nouă – este un caz de metamorfozare inversă a personajului care își ia drept alter-ego chiar pe narator (,,lana visează tot ce voi scrie”), personajul transformându-se oarecum în instanță auctorială; Lana poate fi tot atât de bine Iana, așa cum au lecturat din greșeală unii dintre cititori, astfel că se poate ajunge la femininul lui Ianus bifrons, proiectat la modul liric într-o copilărie paradisiacă a autoarei, acolo unde refuzul realității se produce cu adevărat, într-una din lumile pierdute. (,,Lana se trezește dimineața devreme/ să scoată soarele din mare/ merge în vârful picioarelor/ pe lângă patul meu”.

                Este o secțiune excelentă, care nu mai necesită comentarii, în care, după cum am menționat, epicul nu subminează liricul, ci dimpotrivă, îl potențează, așa cum se întâmplă, de pildă, în Amintirile lui Creangă (vezi Școala din struguri, Povestea din pod etc.). Ruxandra Anton poartă masca Lanei numai dintr-un fel de pudoare lirică, sentiment pe care trebuie să îl posede orice poet adevărat, și mai ales pentru că, așa cum afirmă ea însăși, poezia este ,,o dantelă din cuvintele unui înger”.

                Închizând cercul lumilor dispărute, așa după cum faraonul egiptean din Mitul lui Er (Platon) îi adresase legiuitorului Solon celebrele cuvinte - ,,Solon, Solon, voi grecii sunteți mereu copii!” (cu referire la mitul Atlantidei și la faptul că civilizația greacă își avea originile de fapt în Egipt, și pentru că elenii erau permanent deschiși la tot ce este nou), cam aceleași cuvinte le poate adresa criticul literar scriitoarei de față, cu admirație și cu speranța de a răsfoi curând volumul următor... 

Adrian Lesenciuc - Cine să ne povestească visele?

Cine să ne povestească visele?

Adrian Lesenciuc

Ruxandra Anton este unul dintre tot mai rarii poeți ai zilelor noastre care scriu puțin, aplecându-se temeinic și șlefuind fiecare intrare în poezie. De aceea, poate, în firescul așteptării unei noi lucrări, volumul Cartea lumilor dispărute este încă nou[1]. Oricum, volumul nu s-a bucurat de mediatizare, fie din cauze ce țin de tiraj și difuzare, fie dintr-o oarecare reținere a criticilor – a foiletoniștilor de la revistele literare din țară – de a deschide cărți indiferent de rezonanța numelui autorului. Mai ales dacă te întâmpină, înainte de plonjarea în poezie, un text Despre critici, greu de digerat în anumite circumstanțe:

Criticul literar privește prin vizorul cuvintelor ca printr-o platoșă cu luciu de fereastră deschisă în care nu se poate vedea. […]. Eu nu-i înțeleg pe critici. Umblă mereu înarmați. Ei nu văd cerul. Pronunță numele celorlalți în șoaptă și pe al lor cu voce tare. De cine se tem ei? Am văzut atâtea cărți care s-au spart în țăndări în fața lor doar pentru că nu l-au cunoscut pe autor. (Despre critici, pp.5-6)

După ce parcurgi cartea Ruxandrei Anton o bună bucată de vreme rezonează în minte poeziile ei – un vibrato autentic, însoțind lectura, un vibrato puternic, o fluctuație în intensitate și timbru care se amplifică în fortissimo, atunci când vocea redă tragismul abandonului. Poezia e însoțită de o continuă și nu riguros periodică vibrare a unei coarde încărcate de praful memoriei autobiografice, ciupită, tensionată din timp în timp și destinsă arareori, care lasă să se așeze ulterior, în text, același praf peste memoria semantică. Aici se produce miracolul decupării de sine, aici se naște Lana (cu literă mică în text), nu ca un alter-ego, nu ca o dedublare, ci ca un depozitar al memoriei autobiografice, invizibil, ciupit din când în când pentru a produce vibrarea. După un prim ciclu al durerii abandonului, poezie strânsă cu ușa, în care bântuie un eros vizibil, încarnat, abundent, fără a fi stânjenitor prin prezență, se produce decuparea la nivelul umbrei: „însă nimeni nu a văzut vreodată o ploaie/ care să sfințească locul rămas gol/ din ziua în care mi-am tăiat venele care mă legau de tine/ am uitat de femeia aceea cu părul lung/ cât o a doua umbră” (femeia cu două umbre, p.43). Apoi, în ciclul visele mele povestite de lana, Lana devine o prezență, devine instrumentul care, la ciupire, produce muzica, ritmul poeziei Ruxandrei (și ea cu literă mică în text):

o vreme nu voi mai scrie/ decât dacă-mi vor sângera mâinile/ voi sta pe malul celălalt/ unde oamenii se îneacă în frunzele toamnei/ voi călca peste hârtiile îngălbenite/ care nu vor să mărturisească nimic/ voi fi un om cenușiu/ ca un copac plin de cuiburi părăsite/ când voi obosi de atâtea singurătăți/ voi merge în căsuța de la malul mării/ unde lana visează tot ce voi scrie. (o vreme nu voi mai scrie, p.59).

Lana, așadar, proiectată în căsuța de pe malul mării, visând poemele încă nescrise și povestind visele Ruxandrei, trăiește cu durerile, cu prefacerile, cu furia, cu amintirile vibrând într-un personaj neîncarnat. Ruxandra, în schimb, apatică, absentă, deprinsă de sine, dezbrăcată de iluzii, cu iluziile continuând să îmbrace trupul virtual al invizibilei Lana: „lana simte că aerul o strânge/ mama oftează și o sărută pe ruxandra/ fotografia va fi gata în șapte zile/ nimeni n-o vede pe lana în fotografie” (la fotograf, p.81), trăiește prin ea tot ce poate fi exprimat cu referire la sine. Ruxandra se separă de Lana pentru a nu trăi durerea prefacerilor - splendidă, spre ilustrare, este prima zi de școală (pp.95-96):

în prima zi de școală/ am învățat că nu există Dumnezeu/ și că omul se trage din maimuță/ așa că noaptea la culcare am râs de mama/ și am refuzat să-mi fac rugăciunea/ mama a plâns/ a luat-o pe lana în brațe și a dus-o în grădină/ i-a arătat florile copacii stelele/ și a întrebat-o dacă toate astea le putea face o maimuță/ lana și-a spus rugăciunea și a adormit-o pe mama/ oamenii spun despre morți/ că îi ia Dumnezeu la el/ dar în cărțile de școală nimeni nu spune asta/ chiar și mama a deveninit mai tăcută/ când era vorba de mers la biserică/ și ne citea seara în loc de rugăciuni/ numai poezii/ dintr-o carte cu foile gălbui fără coperte cu poze desenate/ scrisă de Eminescu/ mama spunea că poezia este o rugăciune mai mică/ și că trebuie să te-nchini la cel care a scris-o în gând/ iar lana crede că este o dantelă din cuvintele unui înger/ mama citea până îi dădeau lacrimile/ iar lana i le săruta/ tata știa să cânte o poezie din carte/ însă nu-mi mai amintesc deloc cum cânta mama/ și nici zâmbetul ei/ numai lana nu a uitat nimic/ numai ea îmi povestește visele.

            Remarcabile sunt și controlul auctorial asupra personajelor – în afara mamei și a tatălui, în afara Ruxandrei și Lanei, în pagini apare, de pildă, și un al treilea personaj desprins din precedentele, cu existența incertă, „fetița cu ochi albaștri”:

lana nu crede că nu a existat niciodată fetița/ cu ochi albaștri/ și scotocește printre fotografiile alb-negru/ printre caietele învelite în coli albastre/ și desenele colorate cu creionul/ fetița cu ochi albaștri s-a ascuns bine/ în fetița cu ochi negri (scrisori prăfuite, p.63)

–, dozarea emoțiilor, transferul notelor confesive înspre Lana. Îmbătată de amintiri (și de cotidian chiar) e numai Lana, chiar dacă bea cot la cot cu Ruxandra alcoolurile tari ale abandonului. Ruxandra devine umbra, are identitatea furată, în timp ce Lana, cu durerile ei, se pregătește de zbor. Lana, plămădită din memorie afectivă și din conștiiță, devine depozit de emoții: „în pământ este inima mamei/ care bate până când iarba începe să cânte/ și nu e nimeni să mă ducă acasă/ când capul mi-e greu de pământ/ și de cântecul ierbii” (patria scufundată, p.71); „într-un copil încăpeau toate jucăriile/ care creșteau în pământ/ și în pământ încăpeau toate vitrinele din oraș/ la care ne uitam ca la niște poze” (peștele jucărie, p.110), dar aceste emoții și durerea o înalță. Lana se spovedește. Ruxandra nu are curajul. Ea rămâne absența celei care, înainte de a-și fi despicat umbra, înmagazinează în toți porii durerea, și-o gravează adânc în carne. Iar poezie se scrie doar așa, cu durere. O poezie deschizându-se uneori cititorilor, o poezie lăsându-i pe cititori să pătrundă în viscerele durerii:

tai poezia și ceapa în felii subțiri albe sticloase/ .../ ce fel de poezie este aceasta despre o inimă învelită/ în foi de ceapă/ nu e nicio poezie le spun e doar felul în care faci/ două lucruri deodată/ și ele încep să-și împrumute aparențele/ și tu începi să glisezi sub cuțit/ cu toate că mâinile tale sunt sigure pe mișcarea lor/ de dute-vino/ și o pată mare roșie se întinde pe asfalt/ picurată din gândurile tale/ iar voi care sunteți cititori în poemele mele/ doar azi când lacrimile v-au ajuns până la genunchi/ doar azi ați devenit plutonul meu de execuție/ și n-ar fi trebuit să vă deschid ușa poemului (poezie strânsă cu ușa, pp.29-30)

            Atmosfera din poemele Ruxandrei Anton e inconfundabilă. Lumina e difuză, formele confuze, fără contururi precise, întâmplările prind carne și dor, poezia doare deopotrivă. Uneori lumina devine tăioasă, obiectele contondente, dragostea însăși este strivită de o materialitate crudă. Iar transparența aceea sticloasă a poeziei ei nu amintește decât vag de dureri prinse în ace în insectare paginilor în lirica feminină românească. De aceea refuz să fac trimiteri explicite la asemenea versuri. În rest, Ruxandra Anton, într-o dicțiune proprie, se reprezintă pe sine în pagini: nu reprezintă lirica feminină, nici lirica unui spațiu, nicidecum a unei generații. O voce distinctă, a ei însăși, până la „identificarea cu poezia”, cum sugerează Horia Gârbea pe coperta 4 a cărții.

---

[1] Ruxandra Anton. (2011). Cartea lumilor dispărute. Poezii. BucureștiȘ Tracus Arte.