duminică, 29 aprilie 2018

Valeria Manta Tăicuţu Lirismul colajului


Valeria Manta Tăicuţu

                                   Lirismul colajului

   Cartografierea propriului spaţiu interior poate fi un demers care, în loc să dea indicii clare despre coordonatele spirituale, mai mult să încifreze, poemele rezultate apărând până la urmă ca nişte ecouri, umbre şi piste false ale unei călătorii interioare. „Nu întotdeauna mă aseamăn cu ceea ce privesc” („Demiurgul rostirii”) reprezintă pentru Ruxandra Anton asumarea, în manieră suprarealistă, a ideii de joc pur al gândirii, care falsifică deliberat indiciile spaţio-temporale, ca şi datele percepţiei, pentru a reconstrui, mental, o geografie esenţializată în metaforă şi cu o dinamică ce trimite direct la vastele şi înşelătoarele nisipuri mişcătoare.
Harta de a cărei decriptare depinde găsirea Izvorului zidit (carte apărută în 2004 la Editura Cronica, Iaşi) duce de fapt într-un spaţiu închis, metaforă a alienării şi a lipsei de comunicare. Tăcerea revine obsesiv în versuri, pecetluind un dramatic drum din sine spre sine şi – eventual – spre ceilalţi, ipotetic  întrezăriţi printre umbre şi siluete: dureroasă iluzie a mulţimii, schiţată, fragmentată în tuşe subţiri şi imprecise: „Încă mai simt mirosul lutului umed din încăperea copleşită de izvorul zidit şi ameninţarea de a nu desluşi, în nici o altă grădină, gustul merelor crude răsărite în mărul majestuos din spatele casei – şi chiar întrezăresc însemnătatea lor” („Izvorul zidit”). Casa, odaia de pământ şi izvorul sunt elemente cu valoare de simbol în psihopatologia vieţii cotidiene, dar Ruxandra Anton aglutinează factorii psihanalitici cu cei de natură poetică într-un drum ce porneşte de departe, de la păcatul adamic, şi încearcă, sinuos, cu poticniri filosofice, mistice şi mitice, să ajungă la un liman: „Te-ai oprit pe scaunul părăsit de el, după ce şi-a auzit paşii. Înainte de a te fi văzut, nu făcea decât să alerge pe marginea izvorului zidit”.
Viaţa, moartea, dragostea, trecerea  apar ca „porţi grele ale tainei fără leac” într-un univers unde efectele contează mai mult decât cauzele, iar scopul rămâne suspendat în presimţirea resemnată a neantului: „Cu blândeţea pufului de gutuie, / iertării îi dai aurul şi armele [...] / şi târziu, în uterul somnului /  regăseşti jocurile copilăriei / unde lumea celor mari era mult mai vie. // În şuvoaiele zidului tot o piatră îţi va fi luntre” („Iertării”).
Stânca, ţărmul, muntele intră în poeme cu sens complet schimbat, prin alunecarea semanticii lor în planul misterios afectiv al unui subconştient unde vidul de sens pare a fi  legea supremă: „Murmur al pietricelelor care aţi fost stânci, / apasă-mi pleoapele / ce ascund lungi fresce / cu scene din trecut şi viitor, / lungi prilejuri de-a nu vedea / nemărginirea clipei” („Nemărginirii”)
Efortul de recompunere a propriei identităţi presupune o purificare a drumului, o coborâre în adâncuri pentru scoaterea la suprafaţă a ceea ce este sedimentat acolo, în matca îngustă şi sângeroasă a râului: „Şovăielnic, râul se-aruncă-n înălţimi vijelioase / şi liniştea orbeşte; / sângeros e drumul lui”. Elementele reale, râul, zorii, furnicarul de întâmplări primesc conotaţii simbolic-morale, intrând într-o semantică proprie greu accesibilă cititorului.
Dacă ideea de curgere, ca şi vizualizarea conceptelor prin personificare („Seducţia îşi lasă bilele colorate să se rostogolească, / provoacă sentimente” – „Seducţii umbrite”) pot fi decodificate în registru poetic,  lectura secvenţelor în care sinestezia trimite direct la dicteul automat, implicând  asocieri hipnotic-onirice, devine un joc de-a ghicitul, cititorul neputând fi niciodată sigur pe ceea ce receptează: ”Fericirea este seducţie, / nesupunerea este seducţie. / când te revolţi, ar trebui să ştii unde trosnesc lucrurile / şi care adevăr e un pas uriaş înainte, / unde furtunile se prăbuşesc în senin. // Sentimentul este mai umbrit câteodată” (p.18). Amestecul de truisme şi  sentinţele cumva moralizatoare („Doar cel cu gândul măsurat va cunoaşte veşnicia lăuntrului” – p.33; „Foaia scrisă este ruina foii albe, / chiar dacă acum este iluzia paradisului” – p. 32 – şi exemplele ar putea continua la nesfârşit) deconcertează prin entropie. Este limpede încercarea de autocunoaştere şi de sublimare a datelor acestei cunoaşteri, dar în textul poetic apar, din păcate, numai concluziile, ermetizate de-o inhibiţie de protecţie care oboseşte în cele din urmă, aşa cum se întâmplă ori de câte ori poeţii recurg exclusiv la limbajul ezoteric: „Travestite sunt vremurile / care abat calea / în pântecul golului... / acolo aleargă armăsarii timpului, / cu sălbăticia lor piramidală, / pentru o altă vegetaţie a norocului. // travestiţi sînt cei ce îmbrăţişează statuile / ori se-nrudesc cu aurul!” („Jumătate alb – jumătate negru”).
Mecanismele trăirii psihice sunt puse sub semnul nelămuririi, al incertitudinii şi al lipsei de autenticitate într-o lume a dublului pervers în care ‚Privirea este smulsă / vândută închipuirii” (p.15),  şi unde, în adâncul lui, fiecare exemplar uman creşte un Iuda capabil să se vândă inclusiv pe sine, atâta vreme cât „Nu există flacără să ardă mărăcinii umbrelor / aruncate în ecoul imaginii”.
Zborul într-o colivie de lux este o altă metaforă a încătuşării, a libertăţii interzise, între „ţipătul distanţelor” şi multiplicarea eului în oglinzi mincinoase străjuind vădita lipsă de reflexivitate a limbajului: „Prea multe distanţe, / în legături incolore, / ţipă, / retezate de lancea semnelor evazive, / înţeles şters mereu / de suflul întrebării copilului” („Zbor într-o colivie de lux”).
Trăirea afectivă este subminată de un subtil presentiment al eşecului, al înecului, spaima vârtejului fiind o altă formă de claustrofobie, iar destrămarea şi strivirea contururilor anticipând moartea şi posibilul drum înapoi, la aceleaşi încercări sisifice de apropiere interumană: „Ea este în mijlocul vârtejului, / înfruntând siluete, / rîsul lor înnorat, fără gură, / tînguirile înţelepciunii lor, / destrămările peisajului strivit în orizontul pereţilor. / Poartă o rochie cu miros de melci / şi părul fluturat de cântecul pescarilor. // În mijlocul vârtejului din retina bărbatului, / este ultima lui suflare / ea / care-i răsuceşte drumul înapoi // el calcă peste pagini albe / oricâte cuvinte ar sprijini de vânt” („El calcă peste pagini albe”).
Volumul „Izvorul zidit” pare a fi construit în celebra tehnică a colajului atât de dragă lui Picasso într-o vreme, impresie întărită de unul din poemele Ruxandrei Anton, „Guernica inimii”, acolo unde simţurile îşi pervertesc atributele, se fragmentează, se decupează şi se relipesc într-un nou ansamblu, cu valoare de simbol; dacă suma atributelor esenţiale rămâne aceeaşi, senzaţia de haos, de lume în delir, halucinantă, răsturnată, unde nimic nu mai poate fi găsit în matricea lui originară, este accentuată până dincolo de pragul înţelegerii şi al acceptării: „Iubirea mea, pe creasta valului, / străină-i de paloarea lumii, / de primejdia adâncului. // Cuvintele tale plesnesc în zigzaguri roşii, / risipesc în mulţime temerile nepăsării. // Îmi aprind tăcerea / cu încrâncenarea nenumitului / şi plăsmuiesc schiţe ale miresmelor în desfătare / şi ale celor ce le poartă. // Fiecare cu povestea lui de nepătruns, / în răcoarea inimii, / în flăcările silabelor nerostite. // Am văzut frânghia pe care calci, / dar n-am văzut abisul” („Guernica inimii”).

(publicată în revista Vitralii, anul II, nr. 6-7-8/2006, p. 88-89)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu