a.g.secară
Ruxandra Anton – Izvorul zidit, Iaşi, Ed.Cronica,
2004.
O ezoterică moderată şi fermecătoare (sau, dacă vreţi, o
realistă moderată şi tulburătoare) se arată a fi Ruxandra Anton în
volumul de poeme (unele în format prozaic) „Izvorul zidit”...
Cioranian-mizantropică, borgesiană cultivatoare a unor mistere nespectaculoase
(nu numai fiindcă cele două grupaje au moto-uri din cei doi autori), cu o urmă
de suprarealism în evadări („ Personajul în care evadez, fără retuşuri,/ se
lasă amăgit/ de sticlirea zilelor fericite (...)/ dar nimeni nu mi-a
încredinţat crivăţul adevărului/ şi înspăimântarea care l-a adus/ să-mi stea
aproape şi împotrivă!/ În văzduhul vostru nu eram decât un nud albastru, de
cristal.// Istorisiri libere, la cheremul celor fără vlaga divinului.”), are
curajul de a-şi arăta slăbiciunile şi unele cicatrici: „Amărăciunii i-am
îndurat/ strălucirea./(...)/ Îmbrăţişarea celor fără de tandreţe/ şi ghearele
surîsului/ am îndurat,/ doar briza şi-a lăsat oftatul/ peste obrazul meu,/ cu
blândeţea ei de cristal.// Memoria tristeţii e tot ce vrem să pierdem.”...
Dar nu sub călcâiul tristeţii absolute („personaje”
importante, uneori tristeţile îi sunt împodobite), cum am fi tentaţi să credem
dintr-o citare inevitabil trunchiată, stă cartea, ci sub aripa înţelepciunii...
şi a observaţiei lucide. Oglinzile poemelor reflectă, „printre rîndurile
ploii”, un copil mare, crescut „faţă în faţă” cu lumea: „Nimic nu-l opreşte
să-şi strige visele!/ În bucuria copilului se aşează partea luminată a lumii.//
Dincoace nu văd decât chipuri amorţite,/ o plictiseală cu bandajele smulse/ şi
o maiestuoasă compasiune/ pentru groaza rănilor ce se deşiră,/ în scrâşnetele
răbdării.// Mă zgribulesc în copilul care-am crescut,/ nu vreau cheile unor
ziduri îngheţate.// Printre rîndurile ploii, găuri în nemurire săpăm,/ de
sîngele nostru ne ascundem.” Copilul, parte a celuilalt chip al poetei, chip
năzuind la contopirea cu celălalt chip (scuzată să ne fie repetiţia) întru
„înţelepciunea visului”, departe de „sălbăticia neîmplinirilor”, „mizeria
sfârşitului”, deschizând uşor „porţile grele ale tainei”. Ştiind că „puţin câte
puţin, greşelile noastre ne judecă”... Apărătoare a frumuseţii (după cum arătam
în alt loc), Ruxandra Anton dovedeşte că pe mişcătoarele terenuri ale artelor
este o luptătoare de temut, care nu se sperie de „hoitul imaginaţiei,
umflându-se în arabescurile însângerate”, de halucinaţia care întăreşte
realul... Deoarece, precum unele zâne, are o baghetă fermecată care poate
elibera orice izvor zidit... Spre liniştirea (ori seducerea celui neatent)
cititorului înrăit care re-descoperă că nu este chiar singur în bătaia
„crivăţului adevărului”: „Goliciunea o simt ca pe o plasă din fire subţiri/ ce mă
strânge.// Seducţia îşi lasă bilele colorate să se rostogolească,/ provoacă
sentimente/ când vina oboseşte să-şi culeagă liniştea// Fercirea este
seducţie,/ nesupunerea este seducţie./ Când te revolţi, ar trebui să ştii unde
trosnesc lucrurile/ şi care adevăr e un pas uriaş înainte,/ unde furtunile se
prăbuşesc în senin.”(A.S.)
SECARA, ADI GEORGE. Izvorul zidit : Ruxandra Anton : Iasi,
Ed. Cronica, 2004 : [Cronica
literara]. În: Dominus. , An. 6, nr. 68,
sep. 2005, p. 4. Despre cartea "Izvorul zidit" de Ruxandra
Anton,
Iasi, Ed. Cronica, 2004. P.G. III 852.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu