duminică, 29 aprilie 2018

O metafizică lirică a provizoratului - a.g.secară

O poezie aspră propune
Ruxandra Anton în cel
de-al doilea volum al său,
„Cartea lumilor dispărute” (Ed.
Tracus Arte, 2011). Convingător de
aspră.
Titlul, venind parcă în contrabalans
cu „acuzaţia” de „minimalism
în felul ei” (adusă primului său
volum), se trage de la un poem ce
ne aduce aminte de o veche dragoste
literară a sa, Borges: „cărţile
mi-au ars în minte/ precum în alexandria
cândva/ a rămas doar o
singură carte cu semne/ ce nu pot
fi citite sau şterse/ o gaură neagră
în univers/ un râset al lucrurilor
ascunse minţii/ şi nu e acea carte
de nisip/ despre care Borges ne-a
avertizat/ o nu e chiar cartea lumilor
dispărute din cauza cuvintelor.”
(p.32). Oricum, raportarea la acest
sud-american s-ar cam opri aici,
Cortazar fiind cel care dă tonul stărilor
lirice (prin alegerea celor două
mottouri care deschid cele două
părţi ale cărţii): „Delia ar fi plâns fără
nicio oprelişte, dăruindu-se durerii
ca unei îmbrăţişări necesare” şi
„Căci nu putem să ne minţim, orice
scârţâit al balansoarelor înlocuieşte
un dialog, dar în acelaşi timp îl
menţine viu...”
Şi Ruxandra Anton se dăruieşte
şi ea durerii de a fi om şi vrea să mărturisească
adevărul, dar din adevăr
nu poţi spune câteodată decât poezia,
care, în cel de-al doilea grupaj,
chiar se naşte într-o atmosferă de
proză fantastică sud-americană: „o
vreme nu voi mai scrie/ decât dacă-
mi vor sângera mâinile/ voi sta
pe malul celălalt/ unde oamenii se
îneacă în frunzele toamnei/ voi călca
peste hârtiile îngălbenite/ care
nu vor să mărturisească nimic/ voi
fi un om cenuşiu/ ca un copac plin
de cuiburi părăsite/ când voi obosi
de atâtea singurătăţi/ voi merge în
căsuţa de la malul mării/ unde lana
visează tot ce voi scrie.” (p.55).
Fără a fi deloc un poet cenuşiu,
Ruxandra Anton evocă, invocă
(apropo la un micro-eseu cuvânt
înainte „despre poezie”), se joacă
quasi-oniric ( sunt visele Ruxandrei
povestite de lana şi lana, personaj
liric inspirat dintr-unul real, visează
tot ce va scrie Ruxandra) de-a realitatea
care a fost („visele fură din realitate/
şi se fac nevăzute”), cercând
să reînvie şi ceva din candoarea
„fetiţei cu ochi albaştri” care a fost
cândva, atât de bine ascunsă în prima
parte, intitulată „poezie strânsă
cu uşa”: liric vorbind, nu văd cum ai
putea să o faci altfel dacă trebuie să
scrii despre pionieri, munci agricole
la câmp, când erai obligat să te
duci, despre securişti, despre obligativitatea
studierii limbii ruse, care
era „un pumn în gură de la lenin şi
stalin”...
Poeme precum „secretul”,
„pantofii”, „rembetika”, „trandafirii
albi”, „dragostea ta inspiră expiră”,
„sexul ca un animal hăituit trage
după el tot corpul”, în fapt ultimele
şase texte ale primului grupaj, sunt
exemplare pentru transfigurarea şi
mărturisirea unei vieţi erotice mature,
redând imagistic intensităţi
de tip Picasso, Dali, aproape Henry
Miller.
Filosofic, poate „întregul” stă
sub semnul întrebării „la ce bun
toate/ dacă groapa comună a îndoielii
le cuprinde”... Practic fiecare
poem cutremură „câmpia de vise”
a autoarei care păşeşte „în vârful
picioarelor/ printr-o tăcere păroasă
animalică”.
Simţind „parâmele care leagă
o aşteptare de alta/ crengile putrede
din care se reface înserarea”,
Ruxandra Anton ne confirmă că în
poezie orice cuvânt este o lume (şi
viceversa), că orice cuvânt este o
cauză, că orice lume sau dispariţie
de lume este un efect al frumuseţii
ori al strângerii poeziei cu uşa, că
poezia este sau praful sau întrebarea
ce o să facem cu acest praf al
deşertăciunii.
Conform poetei: „nu e nici o poezie
le spun doar felul în care faci/
două lucruri deodată/ şi ele încep
să-şi împrumute aparenţele” (p.27-
28).
Evă izgonită ştim sau bănuim
noi de unde („port vina ca pe un
sac de oseminte”, p.29), Ruxandra
Anton nu vrea din cuvinte pierdute
să regăsească un paradis dincolo
de captivitatea unei singure
vieţi. Scrie în felul ei o metafizică a
provizoratului, neîndrăznind să se
gândească la o teologie a acestuia.
Preferă să-şi ducă suferinţa în vis
(p.30), de parcă s-ar întreba avant
la lettre unde văd unii fericirea.
Din aparenţe şi realităţi, cu câteva
măşti memorabile, ne dăruieşte o
poezie care te poate bântui mult
timp după lectură, nemaiştiind
cine este poezia şi cine lumea dispărută.
a.g.secară

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu