BUFNIŢA SINGURĂTĂŢII

Elise Wilk, a căştigat concursul DramAcum 5 (2008) cu piesa "S-a întâmplat într-o joi" şi a beneficiat de un spectacol lectură la Teatrul Foarte Mic Bucureşti (regia Alexandru Berceanu). "Durata medie de viaţă a maşinilor de spălat" este a doua piesă scrisă de ea, inspirată dintr-un caz real, semnalat într-un cotidian din Iaşi, despre un bărbat care şi-a părăsit familia din dragoste pentru Madonna, fiind convins că ea ar fi sufletul lui pereche. Folosindu-se de această întâmplare ieşită din comun, Elise imaginează viaţa acelei familii unde ar fi putut mocni o aşa deviaţie. Şi nu a găsit-o prea departe, ba pare a fi chiar prototipul a aproape oricărei familii din zilele noastre, cu toate tulburările şi rutina ei. Trupa teatrului "I. D. Sîrbu" din Petroşani, nu demult revigorată cu zece actori de la Facultatea din Cluj, ar merita mai multă atenţie din partea criticilor, fiindcă aici chiar se face teatru. Poate că nu toate spectacolele îi ies ca la carte, poate că unele alunecă prea mult pe panta publicului, însă aici există acea dragoste de teatru şi acea poftă de a juca din toate puterile. Pe Eugen Făt îl ştiam de la Galaţi, aşa că am străbătut atâta drum convinsă că voi avea ce vedea. Numai pe Elise n-o cunoşteam, o fată cu o figură de şcolăriţă cuminte şi retrasă care te ia prin surprindere cu talentul ei de dramaturg. Cred că e cel mai matur spectacol al lui Eugen, mai plin de culoare şi de substanţă, şi cel mai complet; în el găseşti şi sensibilitate şi comedie şi tragedie şi imagini teatrale de o mare frumuseţe, dar şi emoţie de profunzime. Chiar dacă nu a păstrat textul întreg al piesei, în paginile lipsă a adus simboluri de o mare frumuseţe, unele filmice (zborul păsărilor, ploaia sau imaginea trenului în viteză din cadranul ferestrei), altele obţinute prin combinaţia lumină-dans-mişcare şi toate înnobilate de o muzică specială. Dacă ar fi avut şi un coregraf pentru mişcare, altfel ar fi stat lucrurile. Începutul nu ar mai fi părut trenant şi pasajele de mişcare-dans ar fi avut un plus de coerenţă cu toate că stroboscopul mai acoperea din mişcarea haotică iar efectul obţinut era pe aproape de adevăr. Pentru că ideea de mişcare a fost bună: familia funcţionează robotic, ca într-o centrifugă a maşinii de spălat. Însă, de cele mai multe ori, mişcarea-dans descrisă nu face decât să trepideze puţin pauzele dintre scene. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre dansul-zbor al fetei, pus în valoare de cadrul luminilor şi al proiecţiilor filmice de o stranietate poetică. Şi mai sunt destule lucruri care merită punctate şi care îţi dau acea senzaţie de viu, de adâncire în intimitatea, temerile, frustrările şi speranţele învolburate anemic în celula unei familii măcinate de lipsuri materiale. Şi toate într-o notă predominant comică, dar de un comic ce scoate la suprafaţă culorile gri ale vieţii. Mama se descurcă aşa cum poate să facă rost de bani după ce s-a închis fabrica şi au rămas amândoi şomeri, tatăl este lipsit de orice perspectivă, dar şi de voinţă, iar fiica este în căutarea unei soluţii extreme care să o rupă de viaţa anostă de funcţionar prost plătit. Cam astea-s şi coordonatele unei familii obişnuite din România. Pentru că aşa trăim mai toţi, într-un naufragiu financiar care-şi pune sigiliul pe bucuria de a trăi. Şi relaţiile devin fragile iar preocupările fiecăruia devin groteşti. Tatăl decupează poze cu Madonna şi le lipeşte într-un caiet pe care-l ţine ascuns, îi scrie scrisori divei lui imaginându-şi că vorbeşte cu ea şi coase ochi animalelor-jucării pentru a strânge banii necesari să meargă la concertul ei din Bucureşti. Mama, dimpotrivă!, află din „Cosmopolitan” că în viaţă totul e posibil, numai să gândeşti pozitiv, este înnebunită după reclamele TV, cumpără talismane care să le aducă prosperitatea şi fericirea, le controlează viaţa celor doi şi se comportă ca un dictator, dar în realitate este o femeie ştearsă, şleampătă, acră care nu mai are nimic de dăruit şi de primit. Fiica îşi face poze în costum de baie sperând că într-o zi fotografia ei va apărea în vreo revistă care să o arunce pe vreun podium, vrea să se angajeze într-un bar din Cipru sau să se mărite cu un bărbat mai în vârstă din Canada pe care l-a cunoscut pe internet, dar în realitate e încurcată cu bărbatul vecinei de deasupra apartamentului lor şi se plictiseşte de moarte când el nu are nevoie de ea.



Povestea nu are nimic spectaculos în ea, dincolo de fuga nebunească a tatălui, însă felul în care este încărcată cu detalii, care frizează absurdul uneori, felul în care personajele se apropie unele de altele şi se desprind imediat pentru a intra fiecare în lumea lui de iluzii morbide, îi dau un farmec aparte. Toată avalanşa se porneşte când maşina de spălat se defectează şi nu sunt bani să fie înlocuită. Atunci fiecare îşi aduce aminte de greşelile şi neputinţele celuilalt, dar mai ales mama care nu iartă şi nu înţelege pe nimeni. Ea caută soluţii magice, se lasă păcălită de escroci orientali care-i vând tot felul de ciudăţenii aducătoare de noroc şi le impune şi celorlalţi să fie la fel ca ea. Suprafeţele acestui spectacol sunt ca un abur, prin poezia lui, dar starea pe care-o emană personajele te ţin încordat. Pentru că actorii îşi duc personajele până la capăt cu destulă nonşalanţă. Cel mai bun joc îl face Anca Maria Ghită care te face să crezi că nu are mai puţin de 50 de ani şi că e o femeie obosită şi înrăită de viaţă pe care-o întâlneşti zilnic, mai ales pe scara blocului. Raluca Mara este toată numai suflet şi nerv, are şi o plasticitate bună a corpului şi nici o clipă nu şi-a lăsat personajul în altă parte, dar nu are şi aceeaşi amprentă puternică a vocii. Nicolae Vicol este ceva mai stângaci şi mai nesigur pe el, încercând un joc de marionetă trasă de sforile nevestei, dar care rămâne descoperit în lipsa prezenţei ei, mail ales în scena întoarcerii către casă. Sunt multe scene cu cheie iar unele se repetă ca un laitmotiv: ritualul monoton al cinei şi al ungerii pâinii cu unt, apariţiile intermitente ale bufniţei (Radu Tudor) sau cele în care fiica nu face altceva decât să prindă muşte de dragul iubitului ei care are o afacere de exportat muşte la un bar din Monaco. Cea mai lucrată scenă este cea în care ei îşi amintesc de tinereţe, de vremea când amândoi munceau în fabrică, iar mama povesteşte despre cum lucra ea la strung, cu atâta pasiune şi cu vizibil substrat erotic care-l trezesc din amorţire până şi pe el. Şi decorul este bine ajustat cu personajele. Apartamentul are trei camere albe, amintind de un spital, şi fiecare cameră glisează înspre spectatori, în momentele cheie, de parcă ar face corp comun cu locatarul ei. În camera fiicei sunt o valiză şi cărţi întinse pe jos, bune de presat muştele, de parcă ea s-ar afla acolo în tranzit, iar visul ei vine pe fereastră sub forma păsărilor în zbor sau a uni tren în plină viteză. În camera mamei sunt maşina de spălat, televizorul şi masa. Aici este şi locul de întâlnire al familiei. În camera tatălui nu-s decât patul, un dulap şi zâmbetul Madonnei întins pe toţi pereţii. Foarte bine realizat este şi costumul bufniţei. Apariţia ei este misterioasă şi înfricoşătoare. Ea spune ceva ce personajele nu aud sau nu vor să audă şi doar spectatorii ar putea auzi. Ar fi bine dacă acest spectacol ar putea fi jucat şi pe alte scene pentru că, fără a fi un spectacol extraordinar, are tot ce-i trebuie pentru un teatru adevărat.


Teatrul "I. D. Sârbu” Petroşani: "Durata medie de viaţă a maşinilor de spălat"
de Elise Wilk.
Regia: Eugen Făt
Scenografia: Radu Alexandru
Costume: Vioara Bara
Distribuţia: Nicolae Vicol, Anca Maria Ghită, Raluca Mara şi Radu Tudor.