JUCĂRII STRICATE

Biljana Srbljanović, născută la Stockholm, Suedia, este politician şi lector la Facultatea de Artă Dramatică din Belgrad pe care a absolvit-o în 1995. Prima ei piesă scrisă în 1997, ,,Trilogia Belgrad’’, a înregistrat un succes uriaş în Serbia la Drama Iugoslav Theater şi a fost jucată în Italia, Germania, Austria, Elveţia, Belgia, Anglia şi în ţările scandinave. Scrisă în 1998, ,,Poveşti de familie’’ a fost pus în scenă la Belgrad la Atelier 212 şi a fost premiată la Festivalul de Teatru de la Novi Sad. Biljana Srbljanović a primit unul dintre cele mai importante premii ,, The New Theatrical Realities Award’’ iar Teatrul de Revistă german, Theater Heute, a proclamat-o cel mai bun dramaturg al stagiunii 2005-2006. Deşi nu a scris mult, piesele sale se joacă în peste cincizeci de ţări, dar, paradoxal, mai puţin la ea acasă, fiind o persoană controversată din cauza spiritului ei combativ.
Când ai în faţă un text greu care impune o problematică tăioasă şi inedită prin modul de abordare, e mult mai dificil să-l stârneşti pe spectator, să-l duci în tenebrele propriilor lui greşeli şi experienţe, dacă nu uzezi de emoţia şi trăirea actorilor. Ceea ce în acest spectacol au fost servite din plin. Şi nu oricum: într-un ciudat amestec de umor negru şi realism crud. Toţi am fost copii, toţi ne-am jucat, toţi purtăm în noi amprentele copilăriei, dar câţi dintre noi retrăim copilăria alături de copii noştri? Şi până unde ducem această retrăire? De cele mai multe ori păstrăm doar inocenţa copilăriei, partea ei luminoasă. Şi uităm un lucru esenţial: copilul, prin jocurile lui, îi imită pe cei mari iar imitaţia este prima lecţie de viaţă. Copii se joacă în serios, ei cred în jucăriile lor şi trăiesc experienţe de viaţă. Adulţii cei mai apropiaţi, mama şi tata, sunt modelele lor de neînlocuit. Nimic mai simplu decât atât. Dar cât de greu e să te priveşti ca pe modelul fiului tău! Şi cât de uşor este să-i ceri fiului tău să fie un copil model, comparându-l doar cu alţi copii! Adulţii sunt în terenul de joacă al copiilor, nimeni altcineva!, dar în terenul adulţilor jucăriile sunt stricate demult de parcă niciodată nu ar fi fost vii. Aceste corzi au sunat în spectacolul trupei de la Teatrul ,,Andrei Mureşanu’’ din Sfîntu Gheorghe.

Adolescenţa lui Voin, Milena, Andrei şi Nadejda e o trecere prin anticamera modelelor lor: părinţii. Modele care, din păcate, de multe ori, nu-s de urmat. Atelierul dezafectat al tatălui lui Voin este locul lor de joacă. De cele mai multe ori însă este locul de pedeapsă imaginară a adulţilor de către copii. Ei repetă scene autentice de familie cu o uşoară tentă de parodie şi fără a lăsa impresia că ipostazele de tată şi mamă le-ar displăcea, astfel încât cele două faţete de copil şi adult se suprapun până la identificare. Dezacordul faţă de adulţi este punctat abia în finalul poveştilor: părinţii sfârşesc tragic, ori într-un accident de maşină sau într-un accident stupid (tatăl înecat cu o bucată de măr ), ori ucişi cu bestialitate de propriul lor copil. Fiindca, nu? Ce-au învăţat ei cel mai bine de la părinţi? De la o generaţie tembelizată de comunism, de sărăcie, de tranziţie, de război, de teama de şomaj, de concepţiile discriminatorii privind condiţia femeii? Frica. ,,Capul în nisip, fundul la perete! Oamenii sunt duşmanii omului!’’, ,,nu văd, nu aud şi mai ales, nu gândesc’’ – sunt conceptele fundamentale ale reuşitei în viaţă dictate de părinţi, copiilor.

Pentru Milena şi Voin care au repetat până la identificare rolul mamei şi al tatălui este de neînţeles atitudinea curajoasă a lui Andrei în faţa scuturilor poliţieneşti. Pentru ei Andrei nu poate fi decît ,,un trădător şi un drogat mituit de capitalişti, de Kohl şi de Clinton’’. Ierarhizarea socială se petrece şi la scara mică a terenului de joacă. Fetiţa străină, de pe altă stradă, este câinele de companie al Milenei. Ea nici nu îndrăzneşte să le vorbească şi îşi spune povestea tristă desenând cu creta pe asfalt. Cristian Ban a mizat pe jocul actorilor, dar a şi fluidizat scenele într-o aşa manieră încât şi acolo unde exista o lipsă de cursivitate a poveştii a găsit trecerea potrivită de la o scenă la alta. Atenţia asupra detaliilor şi a accentelor i-au conferit spectacolului culoare şi organicitate: tăceri pline de sens, uneori şi de poezie, accentele puse pe gesturi (Nadejda îşi şterge podul palmei după ce a ,,făcut dragoste’’ cu Andrei), eliminarea unei păpuşi din plutonul de păpuşi atârnate pe frânghie de fiecare dată când Nadejda suferea o dezamăgire, dar şi semnificaţie a maturizării lor precoce etc. Scenografia nu este spectaculoasă, dar este autentică şi creează atmosferă: un service de maşini, cu semne de circulaţie ruginite, cauciucuri şi bucăţi de maşini defecte, multe portiere cu desene sugestive, frânghii cu rufele familiei întinse la uscat, păpuşi aruncate pe jos sau agăţate pe frânghie. Chiar de la intrare, înaintea începerii spectacolului, Nadejda ne întâmpină atârnând ca o jucărie stricată în colacul unui cauciuc agăţat de podul scenei. Costumele respectă aceeaşi linie, dezvăluind mediul social al personajelor: clasa socială de mijloc. Muzica este ca o partitură scrisă special pentru acest spectacol, deşi e un amestec de genuri, şi funcţionează ca un fundal ce reliefează mişcarea scenică; începe cu melodia unei cutii muzicale, dar la un moment dat se aude şi un cântecel cântat de o fetiţă.

Energia debordantă a Ioanei Costea, alternată de o reală sensibilitate, cu multe nuanţe, dar şi chipul ei ingenuu, dau credibilitate şi substanţă personajului Mama – Milena. Deşi mai dificil, rolul câinelui este atât de bine exprimat de Fatma Mohamed încât rochia ei albastră şi ciorapii galbeni par invizibile şi vedem doar chipul ei contorsionat şi privirea de animal hăituit ca după aceea, când este acceptată de clanul celor trei, să se transforme ca prin farmec într-o fată frumoasă. Daniel Rizea îşi însuşeşte cu brio aroganţa, brutalitatea şi autoritatea tatălui, dar şi blândeţea, naivitatea şi vioiciunea lui Voin. Teribilismul, obrăznicia, violenţa, dar şi sensibilitatea lui Andrei sunt foarte bine redate de Sebastian Marina.

Lepădarea de copilărie se face din ce în ce mai agresiv. Pubertatea îşi arată colţii hormonali. Nemulţumirea faţă de mediul social în care trăiesc cei patru atinge cote morbide, însă gustul pentru violenţă e mai mult afişat, ei visând totuşi la o lume mai bună. În jocul lor, la final, Andrei şi Nadejda pleacă în Norvegia şi, deosebit de ingenios!, drama lor este transferată în sală. Tatăl-copil îl sună pe Andrei şi îl roagă să asculte ceva, aplauzele spectatorilor, în timp ce el strigă ,,bravo Andrei! Ai reuşit!’’. Fiindcă, nu? Suntem tot într-o ţară de Est, ca şi autoarea, şi mulţi dintre tineri, neavând nici o perspectivă aici, migrează în lume. ,,Poveşti de familie’’ este un spectacol percutant prin lecţia de viaţă pe care o serveşte într-o caligrafie scenică emoţionantă.


Teatrul ,,Andrei Mureşanu’’ din Sfîntu Gheorghe – ,,Poveşti de familie’’ de Biljana Srbljanović; Regia: Cristian Ban; Scenografia: Cristina Milea; Regia tehnică : Lidia Baciu; Lumini: Bakó Zsigmond; Sunet: Vaszi Attila; Distribuţia: VOIN – Daniel Rizea, MILENA – Ioana Costea, ANDREI – Sebastian Marina, NADEJDA – Fatma Mohamed.