Radu Voinescu despre ,,cartea lumilor dispărute''

LECTOR

Scris de RADU VOINESCU

Visele şi realitatea Ruxandra Anton a debutat în 2004, cu un volum de versuri nu prea convingător, Izvorul zidit. Un talent poetic într-adevăr de netăgăduit nu era, însă, aşezat într-o construcţie care să impresioneze cine ştie ce, mai ales că, din lipsă de inspiraţie şi din graba de a publica, probabil, autoarea adăugase la ceea ce trebuia să fie structura firească a cărţii, cam subţire cantitativ, o serie de texte ce nu făceau corp comun cu restul, dar asigurau, până la urmă, un număr de pagini onorabil pentru o plachetă. Se poate bănui că întâmpinările de care s-a bucurat nu au fost de natură să o mulţumească, aşa încât va fi acumulat frustrări suficient de mari încât să ţină să-şi agrementeze cel de-al doilea volum, Cartea lumilor dispărute (Editura Tracus Arte, 2011) cu trei voleuri introductive menite, s-ar părea, să-i stingă dorinţa de compensare şi, de ce nu?, să constituie o vindictă la adresa criticilor literari. Prima dintre aceste secţiuni se cheamă „Despre critici” şi este locul unde gândurile – deloc de bine – ale autoarei se exprimă în toată voia: „Criticul literar priveşte prin vizorul cuvintelor ca printr-o platoşă cu luciu de fereastră deschisă în care nu se poate vedea. Improvizează o axă a vederilor lui largi de ultimă instanţă. Foloseşte o cameră video şi se filmează din toate unghiurile în care îi încape portretul-star. Poate că femeile care l-au iubit au stocat acele prim-planuri într-o paralizantă depresie. Măcar pentru ele ar trebui, mai întîi, să-şi incinereze orice imagine despre el cînd deschide o carte.” Cu alte cuvinte, narcisismul meu contra unui prezumtiv narcisism al criticilor. Care critici, se vede treaba, nu sunt întru totul irecuperabili, de vreme ce, având atâtea păcate la activ, au, fost, totuşi, iubiţi de femei. Dar în chestiuni de acestea, dostoievskiene, nu prea aş vrea să mă amestec. Remarc, nu chiar în treacăt, faptul că textul de mai sus ar fi putut figura foarte bine în orice pagină a unor reviste precum „unu” sau „75 HP”, tonul şi fraza lui, ca şi imagistica beneficiind de tente suprarealiste, amintind, cel puţin pentru mine, de stilul avangardiştilor anilor ’20-’30. O menţiune de la finalul acestui text, pe pagina următoare, lămureşte complet ceea ce se putea intui uşor încă de la început: „scrisă în 2005, după apariţia primei cărţi, Izvorul zidit, cînd chiar eram supărată pe unii critici”. Al doilea voleu, „Despre poezie” e un fel de profesiune de credinţă legată de felul în care se înţelege şi se valorizează poezia: „Despre poezie, ce este şi cum ar trebui să fie ea tot de la poeţi am aflat cel mai bine”, zice autoarea, pentru a continua, ceva mai departe, citând opiniile lui Liviu Antonesei despre subiectul în cauză: „Puzderie de versificatori talentaţi te pot induce în eroare la început, iar marele noroc de cititor cu experienţă este acela că ei nu pot, totuşi, trece proba timpului şi a memoriei”. Despre primul volum al Ruxandrei Anton, cel care scrie aici, îşi aduce aminte ce v-a povestit şi dumneavoastră mai sus. A treia secţiune se cheamă „Despre carte” şi e un fel de punere în gardă, în loc de prefaţă, cu privire la conţinutul propriu-zis al volumului, prin prisma opiniilor câtorva critici, poeţi, prieteni care s-au pronunţat „pe e-mail, nimic mai mult”. Liviu Antonesei, din nou, Liviu Ioan Stoiciu, Iulian Grigoriu şi Lana Moscaliuc, actriţă a Teatrului de Stat din Constanţa. De la Lana Moscaliuc a împrumutat, mărturiseşte poeta, prenumele pe care îl foloseşte în ciclul al doilea din acest volum, „visele mele povestite de lana”, prima intitulându-se, deloc inspirat, „poezie strânsă cu uşa” şi ambele purtând moto-uri din Julio Cortázar. Şi acum e timpul să intrăm, în sfârşit, în materia poetică a cărţii!… Primele poezii au un aer mai liniştit, limbajul este, aparent, simplu, nepretenţios, pentru ca, treptat, ca după o acordare a instrumentului poetic, imaginile să ţâşnească, cuvintele să se alinieze după tipare uneori surprinzătoare, alcătuind versuri memorabile, scăpărări cu mare încărcătură de sens, sintagme percutante, inducând emoţii, spaime, angoase. Atmosfera este una de înstrăinare şi de loc în care lumea se înfîţişează în negativ: „pe străzi luminate de lame de cuţit şi de jarul ţigărilor/ întunecate de groaza leşioasă care strînge laţul/ furiei/ tu te îndepărtezi/ cauţi iubirea neagră pe rafturile unui bordel.” „Bordel”, acum vreo douăzeci de ani un clişeu al poeziei franceze cu iz protestatar, nu s-a prea folosit în poezia românească, iar „străzile luminate de lame de cuţit şi de jarul ţigărilor” mi se pare un vers extrem de reuşit. Şi sunt multe asemenea versuri care pot fi reproduse ca marcă a unui talent special al Ruxandrei Anton de a crea astfel de imagini dezvăluite din sunetul unor vocabule bine găsite. Iată încă unul: „călăuza lui Tarkovski/ mi-a arătat cum străzile mergeau încet prin oraş”. Sau: „sexul ca un animal hăituit trage după el tot corpul”, ceea ce e magistral, mai bine decât în celebrul titlu al piesei lui Matei Vişniec. Cândva, prin 1990, Traian T. Coşovei publica un volum de cronici literare care avea titlul Pornind de la un vers, iar metoda era aceea de a glosa pe marginea unei cărţi întregi sau a unui poet luând ca punct de plecare un vers pe care îl aprecia drept emblematic. Cu darul ei de a crea asemenea versuri, Ruxandra Anton ar fi putut intra oricând în constelaţia unei astfel de abordări critice. Prima parte a volumului este mai curând una ce are ca temă alienarea, imposibilitatea eu-lui poetic de a se regăsi într-un univers ale cărui legi nu le poate înţelege sau nu le poate accepta. Un clivaj între personalitatea care scrie, care se rosteşte poetic şi lumea în care trăieşte şi la care nu aderă decât în sensul înregistrării unor imagini ce par ele însele efectul unor juxtapuneri, nu în afara esteticului, totuşi, tablourile rezultate ţinând de tehnica colajului: „toată ziua ai stat pe dig să priveşti în apă/ dezordinea liniştii/ parîmele care leagă o aşteptare de alta/ crengile putrede din care se reface înserarea/gravurile verzi şi roşii ale rîului/ unde se-ncrucişează cerul cu pămîntul/ pescăruşii  arcuiţi după curgerea lui/ frunză peste frunză/ piatră peste piatră [Piatră peste piatră, roman al scriitorului polonez Wiesław Myśliwski, n.m., R.V.]/ai stat pe dig/ privind cum gîndurile se şterg imediat/ în scînteierea inimii” („piatră peste piatră”). O lipsă de speranţă domină versurile din prima parte a volumului, un gol imens se ghiceşte dincolo de orice încercare de a rupe şirul evenimentelor pentru care sufletul nu are rezonanţă pozitivă, iar unde nu se ghiceşte, autoarea o spune explicit: „tu eşti captiv imposibil de eliberat/ de sinele tău care sapă tranşee printre oameni/ în dimineaţa aceea am ştiut că mă vei urma/ şi că asta nu schimbă nimic” („capătul”). Dragostea, însăşi, sentimentul suprem, nu e decât o altă expresie a golului: „cînd întunericul devine un tumult de umbre vii găunoase/ mă tem de întoarcerea ta/ mă tem că nu vei împărţi echitabil sentimentele/ că vei atribui totul ferocei senzualităţi/ cum marea şi-ar arunca peştii pe ţărm/ ca apoi să-i înghită pe cei mai rezistenţi/ şi asta fiindcă tot ce avem/ nu poate fi numit/ nu poate fi atins/ nu poate fi privit/ e asemănător nimicului/ deşi oamenii îi spun provizoriu dragoste” („provizorat” [alt titlu de roman, n.m., R.V.]) Al doilea ciclu, „visele mele povestite de lana” mi se pare încă mai realizat decât primul, mai inventiv, chiar dacă motivul acesta al dublei identităţi a mai fost folosit, mai fastuos şi mai plin de fantezie. „lana mă duce la circ/ să vedem femeia cu gîtul foarte lung/ înainte de a o vedea ne închipuiam gîtul ei/ ca pe o reptilă uriaşă/ cînd ieşim nu ne amintim deloc de culoarea ochilor ei/ nici de gît/ doar de părul ei lung şi albastru/ care ne unduieşte pe umeri/ lana vrea vată de zahăr pe băţ/ vrea să se dea în bărci şi în lanţuri/ (...)/ tata îşi ia bicicleta de coarne şi ne trimite acasă/ lana are ochii lipiţi de vata de zahăr/ a unui băieţel/ tata nu se mai vede/ drumul e lipicios şi ne intră în oase.” („în iarmaroc”). Lana este dublul, geamănul, alter ego-ul, daimonul, sora nevăzută, simţită numai de cea care o poartă în creier, în sânge, în pântece, în întreaga fiinţă dedublată, schizoidă. Ea e martoră şi tovarăşă de joacă, instanţă interioară şi complice. Cu ea petrece viaţa, o revede, o retrăieşte, o trece în tărâmul oniricului, atribuindu-i alte accente; imaginile, scenele copilăriei la ţară a anilor ’60 mi se par admirabile ca document de existenţă poetică. Oraşul e şi el prezent, mai ales Brăila, dintr-un motiv desigur livresc în mare parte, loc al unor experienţe ciudate şi parcă mai puţin traumatizante decât cele din alte poeme: „eu şi lana încercăm să auzim tropotul cailor de pe vremuri/ şi chiar urcăm într-o trăsură de lumină/ capitonată cu rozul trandafirilor de pe garduri/ lana spune că «dacă miroşi parfumul lor începi să rîzi»/ scările care duc spre faleză/ îi dau lanei o nostalgie de femeie abandonată” („brăila şi trandafirii roz”). Nici oraşul nu şterge însă impresiile cruciale, definitive ale copilăriei: „drumul spre gară îl facem/ ca şi cum am urca un munte/ sau am fi cu picioarele legate în saci de pînză/ la un concurs din curtea şcolii („drumul spre gara brăilei). Dincolo de toate acestea, poezia Ruxandrei Anton, împlinită acum, gravă, bine timbrată, se hrăneşte mai ales din vis, poate şi pentru că, aşa cum spune într-un poem „visele fură din realitate”. (publicat în ,,Cafeneaua literară'', nr. 5/112/mai 2012, anul X, pg. 19) sursa online: http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=5078%3Alector&catid=425%3Acafeneaua-mai-2012&Itemid=99